“Dacă faci iar fată, anul începe prost.”, i-a spus Geta nurorii sale însărcinate, chiar la masa de Anul Nou.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Delia și-a ținut palma peste geanta în care pusese ecografia și, pentru câteva secunde, nici ea, nici Ștefan n-au mai spus nimic.

El a pornit motorul.

— Cât timp vrei să nu spunem?

— Până când mama ta înțelege ce a făcut.

— Delia…

— Nu e despre ea.

— Atunci despre cine?

Delia s-a întors spre el.

— Despre Mara.

Ștefan a oftat.

— Știu că a fost urât ce a zis.

— Nu doar urât.

— A vorbit fără să gândească.

— Exact asta spun toți adulții după ce un copil aude ceva ce nu poate uita.

Ștefan a rămas cu ochii pe drum.

— Ce vrei să fac?

— Să nu mai aperi propoziția aia doar pentru că a spus-o mama ta.

El a tăcut.

— Și să vorbești cu ea.

— Eu?

— Da.

— Despre ce?

Delia aproape că a râs.

— Despre faptul că fiica noastră te-a întrebat dacă fratele ei va fi iubit mai mult dacă este băiat.

Ștefan și-a strâns mâinile pe volan.

— Bine.

— Nu „bine” ca să încheiem subiectul.

— Am înțeles.

Delia s-a uitat la el câteva secunde.

— Sper.

În seara aceea, Mara a întrebat din nou.

— Mami, ce e bebe?

Delia s-a așezat lângă ea pe canapea.

— Știm.

Ochii fetiței s-au mărit.

— Și?

Delia a zâmbit.

— E secret o perioadă.

— Nici eu nu pot să știu?

Delia a ezitat.

Apoi s-a uitat spre Ștefan.

El a dat încet din cap.

— Tu poți, a spus Delia.

Mara s-a apropiat imediat.

Delia i-a șoptit la ureche.

Fetița a rămas o secundă nemișcată.

Apoi a zâmbit larg.

— Serios?

— Serios.

— Și bunica nu știe?

— Nu încă.

Mara și-a pus mâinile peste gură.

— Eu nu-i spun.

Ștefan a râs.

— Asta vreau să văd.

Mara s-a uitat spre tatăl ei.

— Tata?

— Da?

— Dacă era fată, tot te bucurai?

Întrebarea l-a lovit direct.

Ștefan s-a apropiat și s-a așezat în fața ei.

— Da.

— La fel de mult?

— La fel.

— Promiți?

— Promit.

Mara a dat din cap.

Apoi și-a pus palma mică pe burta mamei.

— Atunci e bine.

Delia s-a uitat spre Ștefan.

Acolo era problema.

Un copil de șase ani avusese nevoie de o promisiune pe care nici măcar nu ar fi trebuit să o ceară.

Două zile mai târziu, Geta a sunat.

— Ce-a zis doctorul?

Delia a răspuns:

— Că totul este bine.

— Și?

— Și ce?

— Nu v-a spus ce e?

Delia a zâmbit fără veselie.

— Ba da.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Și?

— Nu spunem încă.

— Cum adică?

— Exact așa.

— Delia, eu sunt bunica.

— Știu.

— Și ce legătură are asta?

— Niciuna cu dreptul de a afla înainte să fim noi pregătiți să spunem.

Geta a oftat.

— Dacă e băiat, de ce atâta secret?

Delia a tăcut o secundă.

— Și dacă e fată?

Geta n-a răspuns imediat.

— Păi atunci tot trebuie să știm.

— De ce?

— Ca să…

S-a oprit.

— Ca să ce?

— Să pregătim lucrurile.

— Lucrurile se pregătesc la fel pentru orice copil.

Geta a început să se irite.

— Ai rămas supărată de la Revelion.

— Da.

— Pentru o glumă?

— Mara nu a râs.

— Copiii uită.

Delia și-a închis ochii.

— Nu, Geta. Copiii cresc.

A închis politicos după câteva minute.

În săptămânile următoare, Geta a început să facă presupuneri.

A adus o păturică albastră.

— Am găsit-o la reducere.

Delia a privit-o.

— De ce albastră?

— Așa mi-a plăcut.

Apoi o pereche de botoșei.

Tot albaștri.

Într-o duminică a spus în fața tuturor:

— Eu simt că vine băiat.

Mara era lângă masă și colora.

Delia a observat imediat cum a ridicat capul.

— Geta, am vorbit despre asta.

— Ce-am zis?

— Exact ce ți-am cerut să nu mai spui.

— Dar dacă simt?

Una dintre fiicele Getei, Corina, a râs amar.

— Mamă, și despre noi ce simțeai?

Geta s-a întors spre ea.

— Iar începeți?

— Nu. Doar că poate ar fi bine să terminăm ce am început de Revelion.

Sora Corinei, Monica, a dat și ea din cap.

— Eu vreau.

Geta și-a pus ceașca pe masă.

— Ce vreți de la mine?

Corina s-a uitat spre fratele ei.

— Ștefan, tu știai că atunci când te-ai născut mama le spunea tuturor că „în sfârșit a venit copilul bun”?

Ștefan a încremenit.

— Copilul bun?

Geta a ridicat imediat mâna.

— Nu am spus așa.

Monica a intervenit:

— Ai spus „în sfârșit ne-a venit și nouă norocul”.

— Era o vorbă.

— Pentru tine.

Corina a rămas cu ochii la mamă.

— Eu aveam șapte ani.

Geta a tăcut.

— Știi ce am crezut?

— Ce?

— Că până să vină Ștefan, noi două fuseserăm ghinionul.

Geta s-a albit la față.

— Doamne, Corina…

— Exact asta.

Monica și-a împreunat mâinile.

— Eu am fost mai mică. N-am înțeles atunci. Dar după aia am auzit toată copilăria: „Ștefan e băiatul casei”, „Ștefan ne duce mai departe”, „Ștefan e norocul nostru”.

Ștefan privea masa.

Delia nu spusese nimic.

Nu voia să transforme conversația într-un proces împotriva soacrei.

Dar trebuia spus.

Geta s-a uitat spre fiul ei.

— Eu v-am iubit pe toți.

Corina a răspuns:

— Nu spun că nu ne-ai iubit.

— Atunci?

— Spun că uneori ne-ai făcut să simțim că pe el îl iubeai cu mai multă mândrie.

Geta și-a dus mâna la piept.

— Nu e adevărat.

Monica a zâmbit trist.

— Poate pentru tine.

Delia a privit-o pe Mara.

Fetița asculta.

De data aceasta, Delia n-a scos-o din cameră.

Voia să audă și altceva.

Voia să audă adulții reparând.

Ștefan a ridicat capul.

— Mama, eu am nevoie să-ți spun ceva.

Geta s-a întors spre el.

— Ce?

— Când ai spus de Mara și de copil, eu te-am apărat.

Delia l-a privit.

— I-am spus Deliei că e doar o superstiție.

Geta a dat repede din cap.

— Păi exact.

— Nu.

Ea s-a oprit.

— M-am gândit după.

Ștefan și-a privit surorile.

— Eu n-am știut niciodată că voi ați crescut auzind lucrurile astea.

Corina a ridicat din umeri.

— Pentru că tu erai partea bună a poveștii.

Replica l-a făcut să tacă.

— Și acum Mara a auzit aceeași poveste, a continuat el. Doar că de data asta eu sunt tatăl.

Geta s-a uitat spre nepoată.

Mara își ținea creionul în mână.

— Mara…

Fetița a ridicat ochii.

— Da?

Geta a tras aer în piept.

— Bunica a spus ceva foarte prost.

Toți au tăcut.

Mara a clipit.

— Despre mine?

— Și despre tine.

Geta și-a frecat palmele.

— Tu n-ai fost niciodată ghinion.

— Dar ai zis că dacă e fată…

— Știu.

Vocea Getei s-a frânt puțin.

— Și am greșit.

Mara a privit-o atent.

— Atunci nu mai spui?

Geta a închis ochii o clipă.

— Nu mai spun.

— Nici dacă bebe e fată?

Geta a rămas tăcută o secundă prea mult.

Delia a observat.

Corina și Monica la fel.

Apoi Geta a spus:

— Nici dacă e fată.

Mara a zâmbit puțin.

— Bine.

Delia nu a simțit triumf.

Doar ușurare.

Geta s-a uitat spre ea.

— Acum îmi spui?

Delia aproape a râs.

— Nu.

— Delia!

Pentru prima dată, în jurul mesei au râs câțiva.

Inclusiv Ștefan.

Geta și-a dus mâna la frunte.

— Mă chinuiți.

— Nu, a spus Delia. Doar vreau să nu legăm scuzele de premiu.

Geta a înțeles.

Și n-a mai insistat.

Au trecut aproape două săptămâni.

Într-o duminică, Delia și Ștefan au invitat familia la ei.

Fără baloane.

Fără tort colorat.

Fără cutii cu fum.

Mara stătea între părinți.

Geta a venit ultima.

Se așezase deja când Delia a scos ecografia.

— Acum vă spunem.

Geta s-a îndreptat imediat.

Corina a zâmbit.

— În sfârșit.

Delia s-a uitat spre Mara.

— Spui tu?

Fetița a dat entuziasmată din cap.

Apoi s-a uitat direct la bunica ei.

— O să am un frățior.

Geta a rămas cu gura întredeschisă.

Apoi ochii i s-au luminat.

— Un băiat!

S-a ridicat aproape instinctiv.

— Știam eu! Am spus eu că…

Delia n-a apucat să intervină.

Mara a făcut-o.

— Bunico.

Geta s-a oprit.

— Ce?

— Nu e noroc pentru că e băiat.

În cameră s-a făcut liniște.

Mara a continuat foarte serioasă:

— E noroc pentru că e fratele meu.

Corina și-a dus mâna la gură ca să-și ascundă zâmbetul.

Ștefan a privit spre fiica lui cu ochii umezi.

Geta a rămas nemișcată.

Apoi s-a așezat din nou.

— Ai dreptate.

Delia a simțit că abia atunci aflarea sexului copilului devenise ceea ce trebuia să fie de la început.

O veste despre un copil.

Atât.

Nu o victorie.

Nu o confirmare a unei superstiții.

Nu un premiu pentru familie.

Geta a luat ecografia în mână.

— E sănătos?

— Da.

— Tu ești bine?

— Da.

— Atunci asta contează.

Delia a zâmbit.

— Exact.

În lunile care au urmat, Geta nu s-a schimbat peste noapte.

Uneori îi scăpa câte o expresie.

— Băiatul bunicii…

Apoi se oprea singură.

— Adică nepotul bunicii.

Corina și Monica o tachinau.

— Progres, mamă.

Geta se enerva.

Dar râdea și ea.

Cel mai important era altceva.

Cu Mara devenise mai atentă.

Nu mai făcea comparații.

Nu mai spunea că anumite lucruri sunt „pentru băieți” sau „pentru fete”.

Într-o zi, Mara i-a arătat un desen.

Era familia lor.

Mama.

Tata.

Mara.

Bebelușul.

Și bunica Geta într-un colț.

Deasupra tuturor desenase un soare mare.

— Ăsta ce e? a întrebat Geta.

— Norocul.

Geta a zâmbit.

— Și de unde vine?

Mara a ridicat din umeri.

— De la toți.

Geta a privit desenul câteva secunde.

— Corect.

Când copilul s-a născut, Delia a avut o naștere fără probleme.

Ștefan a fost lângă ea.

Prima fotografie trimisă familiei nu era doar cu bebelușul.

Era cu Mara așezată lângă pat, ținându-și fratele în brațe sub supravegherea mamei.

Delia a scris dedesubt:

„Sunt bine amândoi. Asta e tot norocul de care avem nevoie.”

Geta a răspuns prima.

Nu cu „în sfârșit băiat”.

Nu cu „v-am spus eu”.

A scris doar:

„Să fie sănătoși amândoi. Bunica îi iubește la fel.”

Delia a citit mesajul și i-a întins telefonul lui Ștefan.

El a zâmbit.

— A învățat.

Delia s-a uitat spre Mara și spre copilul adormit.

— Începe.

Și asta era suficient.

Pentru că unele idei trec prin familii ani întregi nu fiindcă sunt adevărate, ci fiindcă nimeni nu le oprește.

Geta crescuse două fete făcându-le să simtă, fără să înțeleagă pe deplin, că băiatul venit după ele fusese semnul că familia avusese în sfârșit noroc.

Apoi aproape repetase aceeași poveste cu nepoții.

Numai că de data aceea cineva o oprise la timp.

Nu ca să-i dovedească faptul că fetele sunt „la fel de bune ca băieții”.

Nici măcar nu trebuia demonstrat.

Ci ca doi copii să poată crește fără să creadă că unul dintre ei s-a născut cu mai multă valoare decât celălalt.

Iar pentru Delia, acela fusese adevăratul început bun de an.