Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În sufragerie s-a făcut o liniște atât de bruscă, încât se auzea doar televizorul rămas pornit în fundal.
Mariana ținea paharul la jumătatea drumului spre gură.
Octavian privea fix spre Livia.
Una dintre mătuși a fost prima care a vorbit.
— Cum adică nu ne-ați invitat?
Livia și-a păstrat paharul în mână.
— Exact cum am spus. Eu nu am știut că veniți până când ați început să sunați la ușă.
Verișoara care adusese prima tavă și-a dus mâna la gură.
— Dar Mariana ne-a spus că voi vreți să inaugurați apartamentul după renovare.
Toate privirile s-au întors spre soacră.
Mariana a pus paharul jos.
— Vai de mine, ce mare lucru am făcut? Suntem familie.
— Nu asta i-ai spus, a continuat mătușa. Ai zis că Livia a insistat să fim toți aici.
Livia a privit-o pe Mariana.
— Eu am insistat?
— Am zis și eu ca să nu înceapă lumea cu întrebări.
— Deci ai folosit numele meu.
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Dacă le spuneam că eu am organizat, începeau toți: „Dar Livia ce zice? Dar Octavian ce zice?” Așa a fost mai simplu.
Octavian a închis ochii pentru o clipă.
Livia aproape că a râs.
— Observ că în familia asta multe lucruri devin „mai simple” când eu nu trebuie să știu.
Octavian a ridicat privirea.
— Livia…
— Nu acum.
Unchiul care stătuse până atunci lângă balcon a pus sticla pe masă.
— Noi, dacă știam, nu veneam așa peste voi.
— Știu, a spus Livia.
Mariana s-a întors spre el.
— Hai, măi frate, nu exagera și tu. Ce, stăm la străini?
Livia a răspuns imediat:
— Nu. Dar nici într-o sală de evenimente.
Câteva rude și-au coborât ochii.
Mariana s-a înroșit.
— Deci ce faci acum? Dai familia afară la douăsprezece noaptea?
Livia s-a uitat în jur.
Copiii se opriseră din alergat. Două femei rămăseseră în bucătărie cu farfuriile în mâini.
— Nu.
Apoi a ridicat paharul.
— În seara asta rămâneți. Ați venit crezând că sunteți invitați. Nu aveți nicio vină.
Câteva persoane au respirat vizibil mai ușurate.
— Dar nu este începutul unei tradiții.
Mariana a pufnit.
— Cine a vorbit de tradiție?
Verișoara s-a uitat spre ea.
— Tu.
Mariana s-a întors brusc.
— Eu?
— Ai zis că, de acum înainte, fiindcă ei au apartamentul cel mai mare, putem face aici și Paștele, și aniversările.
Octavian s-a uitat spre mama lui.
— Ai spus asta?
— Am spus că ar fi frumos.
— Nu. Ai spus că „am rezolvat și pentru anii următori”, a intervenit o altă rudă.
Livia a întors încet capul spre soț.
El arăta la fel de surprins ca ea.
— Vezi? a spus Livia.
Octavian a dat încet din cap.
— Da.
Mariana a ridicat vocea.
— Bine! Am vrut să țin familia împreună. Acum asta a devenit crimă?
— Nu, a răspuns Livia. Dar casa mea nu este instrumentul prin care tu ții familia împreună.
— Casa voastră.
— Da. A mea și a lui Octavian. Nu a ta.
Mariana a încremenit.
Livia nu mai ridicase tonul.
Tocmai de aceea cuvintele au căzut mai greu.
Octavian s-a apropiat.
— Mama, Livia are dreptate.
Mariana s-a întors spre fiul ei.
— Poftim?
— Trebuia să ne întrebi.
— Pe tine te-am întrebat.
Livia și-a întors privirea spre el.
Mariana a continuat:
— Și tu ai spus că e în regulă.
În cameră s-a făcut din nou liniște.
Octavian a rămas nemișcat.
Livia nu părea surprinsă.
— Așa este? a întrebat ea.
El a tras aer în piept.
— Am spus că probabil ne descurcăm.
— Probabil.
— Știu.
— Și când mama ta a spus să nu-mi spui?
Octavian a tăcut.
— Ce?
Mariana a intervenit imediat:
— Nu am spus așa.
Livia s-a întors spre ea.
— El mi-a spus deja în dormitor. „Mama a zis că o să refuzi.”
Mariana s-a uitat la fiul ei.
— Bravo.
Octavian a ridicat vocea pentru prima dată.
— Nu, mamă. Nu mai pune asta pe mine. Tu ai spus exact că, dacă îi spunem înainte, găsește motive să refuze.
Livia a simțit cum furia ei se transformă într-o claritate rece.
— Și tu ai acceptat.
— Da.
— Asta este partea ta.
Octavian a dat din cap.
— Știu.
Mariana și-a luat geanta de pe scaun.
— Foarte bine. Dacă eu sunt problema, plec.
Livia a făcut un pas spre ea.
— Nu te victimizăm.
— Nu?
— Nu. Ai făcut ceva fără acordul meu și ai mințit oamenii spunând că invitația vine de la mine. Asta discutăm.
— Am vrut să vă fac o bucurie.
— Atunci trebuia să verifici dacă și eu numesc asta bucurie.
Mătușa s-a apropiat de Mariana.
— Hai să nu stricăm noaptea de tot.
Mariana a privit-o indignată.
— Eu am stricat-o?
Nimeni n-a răspuns.
Asta a durut mai tare decât orice replică.
Petrecerea a continuat, dar altfel.
Nu mai era Mariana în centrul tuturor.
Livia n-a servit pe nimeni.
N-a alergat după farfurii.
N-a verificat friptura.
Oamenii care aduseseră mâncarea și-au pus singuri mesele în ordine.
Octavian a strâns pahare.
Unchiul a mutat scaune.
Verișoara a intrat în bucătărie și a întrebat:
— Pot să iau un platou de aici?
Livia a zâmbit.
— Da. Mulțumesc că întrebi.
Femeia a înțeles imediat.
— Îmi pare rău, Livia.
— Nu e vina ta.
Pe la două dimineața, musafirii au început să plece.
Aproape fiecare a spus câte ceva.
— Mulțumim că ne-ai lăsat să rămânem.
— Dacă știam, nu veneam fără să sunăm.
— Apartamentul e foarte frumos.
Mariana a plecat ultima.
S-a îmbrăcat în tăcere.
La ușă s-a întors spre Livia.
— M-ai făcut de rușine în fața familiei.
Livia a rămas lângă comodă.
— Eu am spus adevărul.
— Puteai să vorbești cu mine mâine.
— Și tu puteai să vorbești cu mine înainte să inviți treisprezece oameni aici.
Mariana a strâns buzele.
— N-ai să înțelegi niciodată ce înseamnă familia.
Livia a răspuns calm:
— Ba cred că tocmai am înțeles. Familie nu înseamnă că limitele dispar.
Mariana s-a uitat spre fiul ei.
— Octavian?
El s-a apropiat.
— Mama, du-te acasă. Vorbim mâine.
— Și tu ești de partea ei.
Octavian a oftat.
— Nu e vorba de părți. E casa noastră. Trebuia să spun nu până vorbeam cu Livia.
Mariana a deschis ușa.
— Foarte bine.
A plecat.
După ce ușa s-a închis, Livia s-a întors spre sufragerie.
Arăta ca după o nuntă mică.
Pahare.
Farfurii.
Șervețele.
Firimituri.
Sticle goale.
Octavian a început să strângă.
— Lasă, a spus Livia.
— Nu.
— Sunt două dimineața.
— Tocmai de asta.
A luat sacul de gunoi.
— Eu strâng.
Livia s-a așezat pe canapea.
Pentru câteva minute, niciunul nu a vorbit.
Apoi Octavian s-a oprit.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că am știut.
Livia l-a privit.
— Mai exact.
El a înțeles.
— Pentru că am știut că mama vrea să invite lumea și n-am venit să vorbesc cu tine.
— Și?
— Pentru că mi s-a părut mai ușor să te pun în fața faptului împlinit.
— Exact.
Octavian a lăsat farfuriile pe masă.
— Mi-a fost frică să-i spun nu.
Livia a ridicat sprâncenele.
— Mamei tale?
— Da.
— La patruzeci și ceva de ani?
— Sună prost.
— Sună adevărat.
El s-a așezat în fotoliul din fața ei.
— Așa a făcut mereu. Organizează. Decide. Și dacă îi spui nu, te face să te simți vinovat.
— Asta explică. Nu scuză.
— Știu.
Livia a rămas câteva secunde tăcută.
— Nu vreau să fiu eu persoana care îi spune mamei tale mereu nu.
— Nu vei fi.
— Pentru că dacă tu spui da și apoi mă lași pe mine să pun limita, eu devin nora rea, iar tu rămâi băiatul bun.
Octavian a închis ochii.
— Ai dreptate.
— Data viitoare tu spui primul.
— Da.
— Nu „vedem”. Nu „poate”. Nu „Livia nu vrea”.
— Eu spun.
— Bun.
În următoarele săptămâni, Mariana n-a sunat-o pe Livia.
Îl suna doar pe Octavian.
Apoi a venit prima încercare.
— Duminică vin cu sora mea la voi. N-a văzut apartamentul.
Octavian a răspuns:
— Vorbesc cu Livia și îți spunem.
Mariana s-a supărat.
— Trebuie să ceri voie?
— Nu cer voie. Decidem împreună.
— E casa ta.
— Și a ei.
— Păi eu sunt mama ta.
— Știu.
— Atunci?
— Atunci te sun după ce vorbim.
Livia era în aceeași cameră și auzise tot.
Când Octavian a închis, s-a uitat la el.
— A fost greu?
— Da.
— Ai supraviețuit.
— La limită.
Livia a râs.
A fost prima dată când subiectul i s-a părut puțin mai ușor.
Mariana n-a venit în duminica aceea.
Dar peste două săptămâni a sunat direct la Livia.
— Bună.
— Bună, Mariana.
Pauză.
— Vreau să vin sâmbătă după-amiază. E bine?
Livia a fost atât de surprinsă încât a tăcut o secundă.
— Da. E bine.
— Să aduc ceva?
— Nu trebuie.
Mariana a făcut altă pauză.
— Bine.
Vizita n-a fost caldă.
Dar nici ostilă.
Au băut cafea.
Mariana a privit prin apartament.
La un moment dat a spus:
— De fapt, chiar e frumos ce ați făcut.
— Mulțumim.
— La Revelion… am exagerat.
Livia n-a răspuns imediat.
— Da.
Mariana a strâns buzele, apoi a început să râdă.
— Măcar puteai să spui „puțin”.
— Atunci n-ar mai fi fost adevărul.
— Tot directă ai rămas.
— Da.
Mariana a dat din cap.
— Poate e mai bine.
Nu au devenit cele mai bune prietene.
Nici nu era nevoie.
Dar n-au mai existat musafiri anunțați de pe palier.
La Paște, Mariana a întrebat:
— Unde facem?
Octavian a răspuns:
— Vedem și vă spunem.
Nu „facem la noi”.
Nu „mama vrea”.
Nu „Livia nu vrea”.
Doar: „vedem”.
Revelionul următor, Livia și Octavian au invitat șase oameni.
De data aceasta, împreună.
Cu două săptămâni înainte.
Mariana a fost și ea printre invitați.
A venit cu o singură sticlă de șampanie.
La ușă a ridicat-o și a spus:
— Atât. N-am adus și familia extinsă în portbagaj.
Livia a început să râdă.
— Progres.
La miezul nopții au ieșit pe balcon.
Octavian i-a întins Liviei un pahar.
Mariana și-a ridicat și ea șampania.
— La mulți ani.
Livia a ciocnit cu ea.
— La mulți ani.
Nu fusese nevoie să alunge pe nimeni din familie.
Nici să interzică sărbătorile.
Trebuise doar să spună, o singură dată, foarte clar, că o ușă deschisă nu înseamnă o casă fără limite.
Iar de atunci, oamenii au continuat să vină.
Doar că întâi sunau.