“Voi ce căutați aici?”, a întrebat Livia când a deschis ușa și a văzut trei rude ale soțului cu plase, tăvi și sticle de șampanie în mâini.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În sufragerie s-a făcut o liniște atât de bruscă, încât se auzea doar televizorul rămas pornit în fundal.

Mariana ținea paharul la jumătatea drumului spre gură.

Octavian privea fix spre Livia.

Una dintre mătuși a fost prima care a vorbit.

— Cum adică nu ne-ați invitat?

Livia și-a păstrat paharul în mână.

— Exact cum am spus. Eu nu am știut că veniți până când ați început să sunați la ușă.

Verișoara care adusese prima tavă și-a dus mâna la gură.

— Dar Mariana ne-a spus că voi vreți să inaugurați apartamentul după renovare.

Toate privirile s-au întors spre soacră.

Mariana a pus paharul jos.

— Vai de mine, ce mare lucru am făcut? Suntem familie.

— Nu asta i-ai spus, a continuat mătușa. Ai zis că Livia a insistat să fim toți aici.

Livia a privit-o pe Mariana.

— Eu am insistat?

— Am zis și eu ca să nu înceapă lumea cu întrebări.

— Deci ai folosit numele meu.

Mariana și-a încrucișat brațele.

— Dacă le spuneam că eu am organizat, începeau toți: „Dar Livia ce zice? Dar Octavian ce zice?” Așa a fost mai simplu.

Octavian a închis ochii pentru o clipă.

Livia aproape că a râs.

— Observ că în familia asta multe lucruri devin „mai simple” când eu nu trebuie să știu.

Octavian a ridicat privirea.

— Livia…

— Nu acum.

Unchiul care stătuse până atunci lângă balcon a pus sticla pe masă.

— Noi, dacă știam, nu veneam așa peste voi.

— Știu, a spus Livia.

Mariana s-a întors spre el.

— Hai, măi frate, nu exagera și tu. Ce, stăm la străini?

Livia a răspuns imediat:

— Nu. Dar nici într-o sală de evenimente.

Câteva rude și-au coborât ochii.

Mariana s-a înroșit.

— Deci ce faci acum? Dai familia afară la douăsprezece noaptea?

Livia s-a uitat în jur.

Copiii se opriseră din alergat. Două femei rămăseseră în bucătărie cu farfuriile în mâini.

— Nu.

Apoi a ridicat paharul.

— În seara asta rămâneți. Ați venit crezând că sunteți invitați. Nu aveți nicio vină.

Câteva persoane au respirat vizibil mai ușurate.

— Dar nu este începutul unei tradiții.

Mariana a pufnit.

— Cine a vorbit de tradiție?

Verișoara s-a uitat spre ea.

— Tu.

Mariana s-a întors brusc.

— Eu?

— Ai zis că, de acum înainte, fiindcă ei au apartamentul cel mai mare, putem face aici și Paștele, și aniversările.

Octavian s-a uitat spre mama lui.

— Ai spus asta?

— Am spus că ar fi frumos.

— Nu. Ai spus că „am rezolvat și pentru anii următori”, a intervenit o altă rudă.

Livia a întors încet capul spre soț.

El arăta la fel de surprins ca ea.

— Vezi? a spus Livia.

Octavian a dat încet din cap.

— Da.

Mariana a ridicat vocea.

— Bine! Am vrut să țin familia împreună. Acum asta a devenit crimă?

— Nu, a răspuns Livia. Dar casa mea nu este instrumentul prin care tu ții familia împreună.

— Casa voastră.

— Da. A mea și a lui Octavian. Nu a ta.

Mariana a încremenit.

Livia nu mai ridicase tonul.

Tocmai de aceea cuvintele au căzut mai greu.

Octavian s-a apropiat.

— Mama, Livia are dreptate.

Mariana s-a întors spre fiul ei.

— Poftim?

— Trebuia să ne întrebi.

— Pe tine te-am întrebat.

Livia și-a întors privirea spre el.

Mariana a continuat:

— Și tu ai spus că e în regulă.

În cameră s-a făcut din nou liniște.

Octavian a rămas nemișcat.

Livia nu părea surprinsă.

— Așa este? a întrebat ea.

El a tras aer în piept.

— Am spus că probabil ne descurcăm.

— Probabil.

— Știu.

— Și când mama ta a spus să nu-mi spui?

Octavian a tăcut.

— Ce?

Mariana a intervenit imediat:

— Nu am spus așa.

Livia s-a întors spre ea.

— El mi-a spus deja în dormitor. „Mama a zis că o să refuzi.”

Mariana s-a uitat la fiul ei.

— Bravo.

Octavian a ridicat vocea pentru prima dată.

— Nu, mamă. Nu mai pune asta pe mine. Tu ai spus exact că, dacă îi spunem înainte, găsește motive să refuze.

Livia a simțit cum furia ei se transformă într-o claritate rece.

— Și tu ai acceptat.

— Da.

— Asta este partea ta.

Octavian a dat din cap.

— Știu.

Mariana și-a luat geanta de pe scaun.

— Foarte bine. Dacă eu sunt problema, plec.

Livia a făcut un pas spre ea.

— Nu te victimizăm.

— Nu?

— Nu. Ai făcut ceva fără acordul meu și ai mințit oamenii spunând că invitația vine de la mine. Asta discutăm.

— Am vrut să vă fac o bucurie.

— Atunci trebuia să verifici dacă și eu numesc asta bucurie.

Mătușa s-a apropiat de Mariana.

— Hai să nu stricăm noaptea de tot.

Mariana a privit-o indignată.

— Eu am stricat-o?

Nimeni n-a răspuns.

Asta a durut mai tare decât orice replică.

Petrecerea a continuat, dar altfel.

Nu mai era Mariana în centrul tuturor.

Livia n-a servit pe nimeni.

N-a alergat după farfurii.

N-a verificat friptura.

Oamenii care aduseseră mâncarea și-au pus singuri mesele în ordine.

Octavian a strâns pahare.

Unchiul a mutat scaune.

Verișoara a intrat în bucătărie și a întrebat:

— Pot să iau un platou de aici?

Livia a zâmbit.

— Da. Mulțumesc că întrebi.

Femeia a înțeles imediat.

— Îmi pare rău, Livia.

— Nu e vina ta.

Pe la două dimineața, musafirii au început să plece.

Aproape fiecare a spus câte ceva.

— Mulțumim că ne-ai lăsat să rămânem.

— Dacă știam, nu veneam fără să sunăm.

— Apartamentul e foarte frumos.

Mariana a plecat ultima.

S-a îmbrăcat în tăcere.

La ușă s-a întors spre Livia.

— M-ai făcut de rușine în fața familiei.

Livia a rămas lângă comodă.

— Eu am spus adevărul.

— Puteai să vorbești cu mine mâine.

— Și tu puteai să vorbești cu mine înainte să inviți treisprezece oameni aici.

Mariana a strâns buzele.

— N-ai să înțelegi niciodată ce înseamnă familia.

Livia a răspuns calm:

— Ba cred că tocmai am înțeles. Familie nu înseamnă că limitele dispar.

Mariana s-a uitat spre fiul ei.

— Octavian?

El s-a apropiat.

— Mama, du-te acasă. Vorbim mâine.

— Și tu ești de partea ei.

Octavian a oftat.

— Nu e vorba de părți. E casa noastră. Trebuia să spun nu până vorbeam cu Livia.

Mariana a deschis ușa.

— Foarte bine.

A plecat.

După ce ușa s-a închis, Livia s-a întors spre sufragerie.

Arăta ca după o nuntă mică.

Pahare.

Farfurii.

Șervețele.

Firimituri.

Sticle goale.

Octavian a început să strângă.

— Lasă, a spus Livia.

— Nu.

— Sunt două dimineața.

— Tocmai de asta.

A luat sacul de gunoi.

— Eu strâng.

Livia s-a așezat pe canapea.

Pentru câteva minute, niciunul nu a vorbit.

Apoi Octavian s-a oprit.

— Îmi pare rău.

— Pentru ce?

— Pentru că am știut.

Livia l-a privit.

— Mai exact.

El a înțeles.

— Pentru că am știut că mama vrea să invite lumea și n-am venit să vorbesc cu tine.

— Și?

— Pentru că mi s-a părut mai ușor să te pun în fața faptului împlinit.

— Exact.

Octavian a lăsat farfuriile pe masă.

— Mi-a fost frică să-i spun nu.

Livia a ridicat sprâncenele.

— Mamei tale?

— Da.

— La patruzeci și ceva de ani?

— Sună prost.

— Sună adevărat.

El s-a așezat în fotoliul din fața ei.

— Așa a făcut mereu. Organizează. Decide. Și dacă îi spui nu, te face să te simți vinovat.

— Asta explică. Nu scuză.

— Știu.

Livia a rămas câteva secunde tăcută.

— Nu vreau să fiu eu persoana care îi spune mamei tale mereu nu.

— Nu vei fi.

— Pentru că dacă tu spui da și apoi mă lași pe mine să pun limita, eu devin nora rea, iar tu rămâi băiatul bun.

Octavian a închis ochii.

— Ai dreptate.

— Data viitoare tu spui primul.

— Da.

— Nu „vedem”. Nu „poate”. Nu „Livia nu vrea”.

— Eu spun.

— Bun.

În următoarele săptămâni, Mariana n-a sunat-o pe Livia.

Îl suna doar pe Octavian.

Apoi a venit prima încercare.

— Duminică vin cu sora mea la voi. N-a văzut apartamentul.

Octavian a răspuns:

— Vorbesc cu Livia și îți spunem.

Mariana s-a supărat.

— Trebuie să ceri voie?

— Nu cer voie. Decidem împreună.

— E casa ta.

— Și a ei.

— Păi eu sunt mama ta.

— Știu.

— Atunci?

— Atunci te sun după ce vorbim.

Livia era în aceeași cameră și auzise tot.

Când Octavian a închis, s-a uitat la el.

— A fost greu?

— Da.

— Ai supraviețuit.

— La limită.

Livia a râs.

A fost prima dată când subiectul i s-a părut puțin mai ușor.

Mariana n-a venit în duminica aceea.

Dar peste două săptămâni a sunat direct la Livia.

— Bună.

— Bună, Mariana.

Pauză.

— Vreau să vin sâmbătă după-amiază. E bine?

Livia a fost atât de surprinsă încât a tăcut o secundă.

— Da. E bine.

— Să aduc ceva?

— Nu trebuie.

Mariana a făcut altă pauză.

— Bine.

Vizita n-a fost caldă.

Dar nici ostilă.

Au băut cafea.

Mariana a privit prin apartament.

La un moment dat a spus:

— De fapt, chiar e frumos ce ați făcut.

— Mulțumim.

— La Revelion… am exagerat.

Livia n-a răspuns imediat.

— Da.

Mariana a strâns buzele, apoi a început să râdă.

— Măcar puteai să spui „puțin”.

— Atunci n-ar mai fi fost adevărul.

— Tot directă ai rămas.

— Da.

Mariana a dat din cap.

— Poate e mai bine.

Nu au devenit cele mai bune prietene.

Nici nu era nevoie.

Dar n-au mai existat musafiri anunțați de pe palier.

La Paște, Mariana a întrebat:

— Unde facem?

Octavian a răspuns:

— Vedem și vă spunem.

Nu „facem la noi”.

Nu „mama vrea”.

Nu „Livia nu vrea”.

Doar: „vedem”.

Revelionul următor, Livia și Octavian au invitat șase oameni.

De data aceasta, împreună.

Cu două săptămâni înainte.

Mariana a fost și ea printre invitați.

A venit cu o singură sticlă de șampanie.

La ușă a ridicat-o și a spus:

— Atât. N-am adus și familia extinsă în portbagaj.

Livia a început să râdă.

— Progres.

La miezul nopții au ieșit pe balcon.

Octavian i-a întins Liviei un pahar.

Mariana și-a ridicat și ea șampania.

— La mulți ani.

Livia a ciocnit cu ea.

— La mulți ani.

Nu fusese nevoie să alunge pe nimeni din familie.

Nici să interzică sărbătorile.

Trebuise doar să spună, o singură dată, foarte clar, că o ușă deschisă nu înseamnă o casă fără limite.

Iar de atunci, oamenii au continuat să vină.

Doar că întâi sunau.