“Eu merg la mama. Tu stai cu ai tăi.”, i-a spus Cătălin Sabinei, în hol, cu cheile mașinii în mână

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sabina a apăsat imediat pe numele Vioricăi.

Soacra a răspuns după două semnale.

— La mulți ani!

Sabina n-a răspuns la urare.

— Viorica, Cătălin nu e la tine?

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— La mine?

— Da.

— Nu, mamă. N-a venit deloc.

Sabina a închis ochii.

— El mi-a spus că petrece Revelionul cu tine.

Viorica a tras aer în piept.

— Mie mi-a spus că merge cu tine și cu Mara la o petrecere.

Amândouă au tăcut.

Apoi Viorica a întrebat încet:

— Atunci unde e fiul meu?

Sabina s-a uitat spre Mara, care dormea din nou pe canapea.

— Nu știu.

— Ai vorbit cu el?

— Mi-a scris că e la tine și că rămâne peste noapte.

— Doamne…

Sabina s-a ridicat.

— Viorica, tu chiar n-ai vorbit cu el azi?

— Ba da. După-amiază. M-a sunat și m-a întrebat dacă fac ceva de Revelion. I-am spus că rămân acasă. El a zis că voi mergeți la o petrecere cu niște prieteni.

Sabina și-a dus mâna la frunte.

— Deci știa că ești singură.

— Da.

— Și mie mi-a spus că pleacă fiindcă nu vrea să te lase singură.

Viorica a tăcut câteva secunde.

Când a vorbit din nou, vocea îi era mai rece.

— Sabina, să nu faci nimic la nervi. Mai întâi aflăm unde este.

— Cum?

— Sună-l.

Sabina a format numărul.

O dată.

De două ori.

De trei ori.

Nimic.

Apoi telefonul s-a închis direct.

— Nu răspunde.

— Sună-l de pe telefonul meu, a spus Viorica.

Sabina a ezitat.

— Crezi că…

— Sună.

La mai puțin de un minut, Viorica a sunat-o înapoi.

— Mie mi-a răspuns.

Sabina a rămas nemișcată.

— Ce ți-a spus?

— Că e gălăgie și mă sună mâine.

— Unde e?

— N-a vrut să spună.

Sabina a simțit atunci furia venind peste ea cu totul.

Nu pentru că nu știa unde era.

Ci pentru că răspunsese mamei lui.

Pe ea și pe copil îi lăsase fără răspuns.

— Sabina, a spus Viorica, eu vin la tine.

— Nu trebuie.

— Ba trebuie.

— E miezul nopții.

— Știu cât e ceasul.

Și a închis.

Viorica a ajuns după aproximativ patruzeci de minute, cu un palton gros peste hainele de casă.

Când a intrat și a văzut-o pe Mara dormind pe canapea, s-a oprit.

— Ea a stat așa toată seara?

— Da.

— Și a întrebat de el?

Sabina a dat din cap.

Viorica și-a strâns buzele.

— Să-mi fie rușine că l-am crescut așa.

— Nu tu ai făcut asta.

— Nu știu.

S-au așezat la masa din bucătărie.

Pentru prima dată în treisprezece ani, Sabina nu o mai privea pe Viorica drept „mama lui Cătălin”.

Era pur și simplu o femeie care fusese mințită în aceeași seară.

— Ți-a mai făcut asta? a întrebat Sabina.

— Ce anume?

— Să spună că e la mine când e în altă parte.

Viorica a ezitat.

Sabina a observat.

— Viorica?

— Acum câteva luni mi-a spus într-o seară că nu poate veni fiindcă ai tu nevoie de el.

Sabina a ridicat privirea.

— Când?

— Prin octombrie.

— În octombrie eu am fost plecată două zile cu serviciul.

Cele două femei s-au uitat una la alta.

Viorica și-a pus palmele pe masă.

— Și mie mi-a mai spus o dată că nu veniți la masă pentru că tu nu ai chef să vii.

Sabina a simțit o înțepătură.

— Când?

— De ziua mea.

Sabina a rămas cu gura întredeschisă.

— Cătălin mi-a spus că tu ai zis că vrei să fim doar noi trei acasă fiindcă ești obosită de musafiri.

Viorica a închis ochii.

— Eu n-am spus așa ceva.

— Nici eu.

Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât prima.

Cătălin nu inventase minciuna doar pentru Revelion.

O făcuse de mult.

Îi spusese soției că mama cere.

Îi spusese mamei că soția refuză.

Și între cele două femei crescuseră, încet, supărări care nici măcar nu le aparțineau.

Sabina și-a amintit câte seri se certase cu el din cauza Vioricăi.

— Mama iar vrea să mergem.

— Mama a zis că nu vii niciodată.

— Mama s-a supărat că ai plecat repede.

Viorica și-a amintit și ea.

— Știi de câte ori mi-a spus că nu mă suni pentru că ești supărată pe mine?

Sabina a ridicat ochii.

— Eu nu ți-am spus niciodată lui așa ceva.

— Știu acum.

Viorica s-a ridicat.

— Mâine îl întrebăm împreună.

— Nu.

Sabina a spus-o atât de repede, încât soacra s-a oprit.

— Nu vreau să știe că am vorbit încă.

— De ce?

Sabina s-a uitat spre telefon.

— Pentru că vreau să aflu singură unde a fost.

Viorica a rămas pe gânduri.

— Și cum faci asta?

Sabina și-a amintit ceva.

Cu câteva zile înainte, Cătălin îi spusese că unul dintre foștii colegi organizează un Revelion „mare, cu toată gașca”.

Atunci zisese că nu vrea să meargă.

— Știu pe cine pot întreba.

A doua zi, la nouă dimineața, Sabina i-a scris soției unui fost coleg de-al lui Cătălin.

Nu a întrebat direct unde fusese.

A trimis simplu:

„La mulți ani! Cum a fost aseară?”

Răspunsul a venit repede.

„Foarte frumos. Păcat că n-ai venit și tu. Cătălin a stat până târziu.”

Sabina a simțit cum i se strânge stomacul.

A continuat:

„Eu n-am știut că merge.”

Au trecut două minute.

Apoi:

„Ups. Îmi pare rău. Am crezut că știi.”

Sabina a lăsat telefonul jos.

Viorica, care rămăsese peste noapte pe canapea, o privea.

— A fost la petrecere?

— Da.

— Singur?

Sabina n-a răspuns.

A deschis din nou conversația.

„Cine a fost?”

A primit câteva nume.

Printre ele unul pe care îl știa.

Monica.

Fosta iubită a lui Cătălin din facultate.

Sabina a simțit imediat altceva.

Nu gelozie.

O senzație că piesele încep să se așeze.

Cu ani înainte, Cătălin îi spusese clar că nu mai vorbise cu Monica de peste un deceniu.

Tot el o acuzase pe Sabina că este „obsedată de trecut” când întrebase o dată dacă mai ține legătura cu oamenii din vechiul grup.

Viorica a observat expresia ei.

— Ce e?

— Era acolo și Monica.

— Care Monica?

— Fosta lui.

Viorica a ridicat sprâncenele.

— Dar nu înseamnă neapărat…

— Știu.

Sabina nu voia să inventeze lucruri.

Nu avea nicio dovadă că exista ceva între ei.

Dar avea dovada unei minciuni.

Și asta era suficient pentru moment.

Cătălin a venit acasă după prânz.

A deschis ușa și s-a oprit.

Sabina era în sufragerie.

Viorica stătea lângă ea.

— Mamă?

Viorica l-a privit.

— La mulți ani.

Cătălin a rămas nemișcat.

— Ce faci aici?

— Am venit să petrec Revelionul cu nora și nepoata mea. Din moment ce tu n-ai putut.

El și-a întors privirea spre Sabina.

— Ce se întâmplă?

Sabina a ridicat telefonul.

— Tu să-mi spui.

Cătălin a lăsat cheile pe comodă.

— Sabina…

— Unde ai fost?

— La mama.

Viorica a izbucnit:

— Măcar acum nu mai minți!

Cătălin s-a întors spre ea.

— Mamă…

— Eu am stat singură acasă. Ea a stat aici cu copilul. Și tu ne-ai spus fiecăreia că ești cu cealaltă.

Cătălin și-a trecut mâna prin păr.

— Bine. Am fost la o petrecere.

Sabina a râs fără bucurie.

— Extraordinar. A apărut adevărul.

— Nu voiam ceartă.

— Pentru că știai că nu era în regulă să mă lași singură cu copilul doar ca să mergi tu la petrecere.

— Nu era vorba doar de asta.

Sabina l-a privit.

— Atunci despre ce?

Cătălin a tăcut.

— Monica era acolo?

Fața lui s-a schimbat foarte puțin.

Dar suficient.

— Da.

Viorica s-a uitat la fiul ei.

— Cine e Monica?

— Nimeni.

Sabina a ridicat sprâncenele.

— Fosta lui iubită.

— Sabina, nu începe.

— Nu încep. Întreb.

Cătălin a oftat.

— Știam că o să fie acolo.

— Și?

— Și n-am vrut să vii.

Sabina a rămas tăcută.

Adevărul era chiar mai simplu decât își imaginase.

— De ce?

— Pentru că voi două nu vă înțelegeți.

— Eu nici măcar n-am cunoscut-o.

Cătălin și-a strâns maxilarul.

— Pentru că au fost niște lucruri în trecut pe care nu voiam să le discut.

— Ce lucruri?

El n-a răspuns.

Sabina s-a apropiat.

— Mi-ai spus că nu ai mai văzut-o de doisprezece ani.

Cătălin și-a coborât privirea.

— Nu e adevărat.

— De câte ori ai văzut-o?

— De câteva ori. În grup.

— Și ai mințit de fiecare dată.

— Nu s-a întâmplat nimic între noi.

— Nu te-am întrebat asta.

— Pentru că exact acolo vrei să ajungi.

Sabina a clătinat din cap.

— Nu. Vreau să ajung la motivul pentru care ai avut nevoie să inventezi o „tradiție” ridicolă și să-ți folosești mama ca alibi.

Viorica a intervenit:

— Și pe nevastă-ta drept alibi la mine.

Cătălin a oftat.

— Mamă, te rog.

— Nu mă mai lua cu „mamă, te rog”. M-ai făcut să cred luni de zile că Sabina nu vrea să mă vadă.

El a ridicat capul.

— Nu luni de zile.

— De ziua mea mi-ai spus că ea nu vrea să vină.

Cătălin a tăcut.

Sabina a continuat:

— Iar mie mi-ai spus că mama ta vrea să fii doar tu cu ea.

Niciun răspuns.

Viorica a făcut un pas spre el.

— De ce?

Cătălin s-a așezat.

Pentru prima dată, părea cu adevărat fără apărare.

— Pentru că era mai simplu.

Sabina a simțit cum îi revine în minte aceeași expresie pe care o auzise de atâtea ori de la oameni care mințeau.

Mai simplu.

— Ce era mai simplu?

— Să nu vă certați.

Sabina a râs.

— Dar noi ne-am certat tocmai din cauza minciunilor tale.

Cătălin și-a apăsat palmele pe genunchi.

— Dacă mama voia ceva, tu te supărai.

— Pentru că îmi spuneai lucruri pe care ea nu le spusese.

Viorica a continuat:

— Iar mie îmi spuneai că Sabina nu vrea să vină.

Cătălin n-a mai avut ce răspunde.

Sabina s-a uitat spre soacră.

— De azi înainte facem altfel.

Viorica a ridicat privirea.

— Cum?

— Dacă vrei ceva de la mine, mă suni tu.

Viorica a dat imediat din cap.

— Da.

— Dacă eu vreau ceva de la tine, te sun eu.

— Exact.

Sabina s-a întors spre Cătălin.

— Tu nu mai traduci între noi.

El a ridicat sprâncenele.

— Ce înseamnă asta?

— Că ai pierdut privilegiul de a spune „mama a zis” sau „Sabina a zis”.

Viorica a intervenit:

— Foarte bine.

Cătălin a privit-o indignat.

— Mamă!

— Ce? Dacă eu spun ceva, pot să spun cu gura mea.

Sabina aproape că a zâmbit.

Dar problema lor nu era rezolvată.

— Și cu noi ce faci? a întrebat Cătălin.

— Nu știu încă.

— Pentru o petrecere?

Sabina l-a privit lung.

— Nu.

— Atunci?

— Pentru faptul că ai preferat să-mi inventezi o tradiție și să mă lași singură cu copilul decât să spui: „Vreau să merg la o petrecere unde va fi și fosta mea iubită.”

Cătălin a coborât ochii.

— Dacă îți spuneam, nu mă lăsai.

— Nu sunt mama ta ca să te „las”.

Viorica a tușit ușor.

— Și nici eu nu-l mai las de mult.

Sabina s-a uitat spre ea.

Amândouă au zâmbit involuntar.

Cătălin nu.

— Puteai să-mi spui adevărul, a continuat Sabina. Eu puteam să mă supăr. Puteam să discutăm. Puteam chiar să spun că nu-mi convine. Asta e o căsnicie. Doi oameni spun adevărul și apoi se ceartă dacă e nevoie.

A făcut o pauză.

— Tu ai preferat o minciună în care eu trebuia să par egoistă față de mama ta, iar ea trebuia să pară posesivă față de mine.

Viorica a dat din cap.

— Asta mă supără și pe mine cel mai tare.

Cătălin s-a uitat la amândouă.

— Îmi pare rău.

Sabina nu i-a răspuns imediat.

— O să vedem ce faci cu părerea de rău.

În următoarele săptămâni, Cătălin a rămas acasă, dar lucrurile nu s-au întors imediat la normal.

Sabina nu voia asta.

Au început să vorbească despre toate situațiile în care el folosise una dintre femei drept scuză în fața celeilalte.

Au ieșit la iveală mai multe decât credea.

Nu aventuri.

Nu o viață secretă.

Ci ceva mai banal și mai toxic.

Cătălin evita conflictele mințind.

Când nu voia să meargă la mama lui:

„Sabina e obosită.”

Când nu voia să vină acasă devreme:

„Mama are nevoie de mine.”

Când voia să iasă cu prietenii:

„Am de rezolvat ceva pentru mama.”

Și astfel, fără să-și dea seama, Sabina și Viorica ajunseseră să se privească una pe cealaltă ca pe motivul pentru care Cătălin nu era disponibil.

Până în noaptea de Revelion.

De atunci, Viorica a început să o sune direct pe Sabina.

Prima dată a fost după trei zile.

— Vrei să veniți duminică la masă?

Sabina a râs.

— Tu mă întrebi pe mine?

— Exact. Și dacă nu poți, îmi spui tu. Nu fiul meu.

— Venim.

După ce a închis, Sabina i-a spus lui Cătălin:

— Mama ta ne-a invitat duminică.

El a ridicat privirea.

— Știu.

— Cum știi?

— M-a sunat și mi-a spus că te sună pe tine.

Sabina a zâmbit.

— Progres.

La masa de duminică, Viorica a pus sarmalele pe masă și a spus:

— Să știți că anul viitor de Revelion eu plec undeva.

Cătălin a ridicat sprâncenele.

— Unde?

— Nu știu încă. Dar sigur nu stau acasă ca să poți tu spune că ești la mine.

Sabina a izbucnit în râs.

Până și Cătălin a zâmbit.

Dar lecția rămăsese.

În anul care a urmat, căsnicia lor n-a devenit perfectă.

Sabina nu uitase cât de ușor îi fusese soțului să mintă.

Cătălin a trebuit să reconstruiască încrederea prin lucruri mici și repetitive.

Să spună unde merge.

Să nu inventeze explicații.

Să accepte că uneori adevărul produce o ceartă și că asta este totuși mai sănătos decât o liniște cumpărată cu minciuni.

Despre Monica au mai vorbit o singură dată.

Cătălin a recunoscut că o întâlnise de câteva ori în grup și că îi ascunsese asta Sabinei fiindcă se temea de reacția ei.

— Și s-a întâmplat ceva între voi? a întrebat Sabina.

— Nu.

— Te cred.

El a părut surprins.

— Chiar mă crezi?

— Da.

— Atunci de ce ești încă supărată?

— Pentru că fidelitatea nu este singura formă de loialitate.

Cătălin a rămas tăcut.

— Dacă trebuie să aflu din întâmplare cine face parte din viața ta, atunci tot m-ai ținut în afara unei bucăți din ea.

El a dat încet din cap.

— Ai dreptate.

Revelionul următor i-a găsit acasă.

Sabina, Cătălin și Mara.

Viorica era la o pensiune cu două prietene.

La ora 23:55 a trimis o fotografie.

Era cu un pahar în mână și cu un coif argintiu pe cap.

Mesajul:

„Dovadă foto: anul ăsta chiar nu e Cătălin la mine.”

Sabina a început să râdă.

I-a arătat telefonul soțului.

— Mama ta.

Cătălin și-a dus mâna la frunte.

— N-o să mă lase să uit niciodată.

— Nici nu trebuie.

La miezul nopții, Mara i-a prins pe amândoi de mâini.

Au privit artificiile de la fereastră.

Sabina și-a amintit de Revelionul precedent.

De rochia bordo.

De copilul adormit pe canapea.

De poza Vioricăi.

Și de întrebarea care schimbase tot:

„Atunci unde e fiul meu?”

Acum știa că problema nu fusese nici mama lui, nici fosta lui iubită, nici vreo tradiție de familie.

Problema fusese un bărbat care credea că poate evita orice conversație neplăcută spunând fiecărei femei ceea ce avea nevoie să audă.

Iar soluția nu fusese să o scoată pe Viorica din viața lor.

Dimpotrivă.

Fusese să scoată minciuna dintre ele.

De atunci, dacă Viorica voia ceva, îi spunea Sabinei.

Dacă Sabina era deranjată, îi spunea Vioricăi.

Fără mesager.

Fără traducător.

Fără „a zis mama” sau „a zis nevastă-mea”.

Și, pentru prima dată după mulți ani, cele două femei descoperiseră că nu avuseseră niciodată atât de multe motive să se certe pe cât le spusese Cătălin.

Cele mai multe fuseseră inventate chiar de el.