“Ți-am spus că rămâne la sora ei până mâine.”, a auzit Larisa din bucătărie, deși ea era acasă.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Oana a rămas cu ceașca în mână și cu ochii fixați pe Larisa.

Mădălin a fost primul care și-a revenit.

— Larisa… ce cauți aici?

Ea s-a uitat la el.

— Locuiesc aici.

Replica l-a făcut să tacă.

Oana a pus încet ceașca pe masă.

— Nu e ce crezi.

Larisa și-a întors privirea spre ea.

— Ai venit în casa mea după ce ți-am spus că plec. Stai în bucătăria mea cu soțul meu la aproape unsprezece noaptea și tocmai te-am auzit spunând că eu îți spun singură tot.

A făcut o pauză.

— Spune-mi tu ce ar trebui să cred.

Oana și-a strâns halatul verde-smarald la piept.

— Am venit doar să vorbim.

Larisa aproape că a râs.

— În halat?

Mădălin a făcut un pas spre ea.

— Hai să nu facem scandal.

Larisa s-a uitat la el.

— Cine face scandal?

Vocea ei era atât de calmă, încât el s-a oprit.

— Vreau doar să-mi răspundeți la niște întrebări.

Oana s-a ridicat.

— Eu cred că ar trebui să plec.

Larisa s-a așezat chiar în fața ușii bucătăriei.

— Nu. Acum chiar vreau să bei cafeaua până la capăt.

— Larisa…

— Ai venit zilnic la mine. Ai stat la masa asta. M-ai întrebat unde merg, când vin, dacă Mădălin este acasă.

Oana și-a coborât ochii.

— De cât timp?

Mădălin a intervenit.

— Vorbește cu mine.

— O să vorbesc și cu tine.

Larisa și-a ținut privirea pe Oana.

— De cât timp?

Oana nu răspundea.

— Îți era foarte ușor să vorbești prin bloc despre mine. Acum nu mai găsești cuvintele?

Femeia a ridicat capul.

— Aproape nouă luni.

Larisa a simțit cum ceva rece îi urcă pe șira spinării.

Nouă luni.

Nouă luni în care Oana venise la cafea.

Nouă luni în care râseseră împreună.

Nouă luni în care femeia aceea îi spusese:

„Ce norocoasă ești cu Mădălin.”

— Și cafelele?

Oana a clipit.

— Ce?

— Veneai aici ca să afli când plec?

— Nu la început.

Larisa a rămas nemișcată.

Răspunsul acela era mai rău decât un „nu”.

— Dar după?

Oana și-a frecat palmele.

— Uneori.

— Uneori cât?

Mădălin s-a apropiat.

— Larisa, ajunge.

Ea s-a întors spre el.

— Nu. Pentru tine poate ajunge. Eu abia am început.

Apoi s-a uitat din nou la Oana.

— Joi când m-ai întrebat dacă rămân la sora mea, de ce ai întrebat?

Oana a tăcut.

— Ca să știi dacă poți veni?

— Da.

Cuvântul a căzut greu în încăpere.

Larisa și-a privit cele două cești.

Una era cea albastră din care bea de obicei Oana.

Nici măcar nu trebuise să întrebe unde era.

Știa.

Știa dulapurile.

Știa zahărul.

Știa cănile.

Știa programul Larisei.

Știa prea multe.

— Și când le spuneai femeilor din bloc că nu am grijă de soțul meu?

Oana a tresărit.

— Nu am spus exact așa.

— Atunci spune exact.

— Am spus doar că… poate v-ați îndepărtat.

Larisa a zâmbit amar.

— Interesant. Pentru mine spuneai că sunt norocoasă. Pentru ele spuneai că-mi neglijez bărbatul.

Oana și-a ridicat vocea.

— Pentru că vă certați tot timpul!

— De unde știai cât ne certăm?

— Îmi spuneai tu.

Larisa a tăcut.

Exact.

Îi spusese.

O lăsase să intre nu doar în apartament.

O lăsase în căsnicia ei.

Îi povestise când Mădălin o enerva.

Când venea târziu.

Când nu o ajuta prin casă.

Când se simțea singură.

Iar Oana ascultase.

Apoi folosise tot.

Larisa s-a întors spre Mădălin.

— Tu ce știai din discuțiile noastre?

El și-a coborât privirea.

A fost suficient.

— Ce îi spunea?

— Larisa…

— Ce îi spunea despre mine?

— Nu contează.

— Pentru mine contează.

Oana a intervenit:

— Nu i-am spus chiar tot.

Larisa s-a uitat spre ea.

— Asta trebuia să mă liniștească?

Oana a început să plângă.

— Nu am vrut să se ajungă aici.

Larisa a simțit pentru prima dată furia ridicându-se.

— Unde voiai să se ajungă?

Oana și-a șters obrazul.

— Nu știu.

— Ba știai foarte bine. Ai început să le spui vecinelor că eu nu-l îngrijesc. De ce?

— Pentru că…

S-a oprit.

— Pentru că ce?

Oana și-a coborât vocea.

— Pentru că mă simțeam vinovată.

Larisa a rămas surprinsă.

— Și atunci ai decis să mă faci pe mine vinovată?

Oana a început să plângă mai tare.

— Dacă îmi spuneam că voi oricum nu mai sunteți bine, era…

— Era ce?

— Mai ușor.

Larisa a înțeles.

Acolo era tot.

Oana nu spusese prin bloc că Larisa era o soție rea fiindcă asta credea.

Avusese nevoie ca povestea să fie adevărată.

Dacă Larisa era o soție nepăsătoare, atunci Oana nu mai era femeia care dormea cu soțul unei prietene.

Era femeia care „îl înțelegea”.

Larisa s-a ridicat.

— Pleacă.

Oana a privit-o.

— Larisa, vreau să…

— Nu.

A deschis ușa bucătăriei.

— Ai băut suficientă cafea în casa mea.

Oana și-a luat telefonul de pe blat.

Înainte să iasă, s-a oprit în dreptul Larisei.

— Îmi pare rău.

Larisa a privit-o.

— Nu pentru ce ai făcut îți pare rău acum. Îți pare rău că m-ai găsit acasă.

Oana a pălit.

N-a mai spus nimic.

A ieșit.

Mădălin a rămas în bucătărie.

Larisa a închis ușa apartamentului și s-a întors.

— Tu îți faci bagajul.

— Stai puțin.

— Nu.

— Avem șaptesprezece ani împreună.

— Știu exact câți avem.

— Și vrei să-i arunci pentru nouă luni?

Larisa s-a uitat la el.

— Tu ai făcut asta acum nouă luni.

— Nu vreau să plec.

— Atunci trebuia să te gândești înainte să o aduci aici.

— Nu am adus-o de multe ori.

Larisa a încremenit.

— Ce ai spus?

Mădălin și-a dat seama prea târziu.

— Larisa…

— De câte ori a fost în casa asta când eu nu eram?

El a tăcut.

— De câte ori?

— Câteva.

Larisa a simțit că i se face greață.

— În casa noastră.

— Era mai simplu.

Asta a fost propoziția care a rupt ce mai rămăsese.

Nu „te iubesc”.

Nu „am greșit”.

„Era mai simplu.”

— Da, Mădălin. Cred că pentru voi totul a fost foarte simplu.

S-a dus în dormitor.

A scos o geantă mare din dulap și a pus-o pe pat.

Mădălin a venit după ea.

— Nu poți să mă dai afară așa.

— Nu te dau în stradă. Du-te la hotel. Du-te la un prieten. Du-te la Oana.

— Nu vreau să merg la Oana.

Larisa s-a oprit.

— De ce?

El a ezitat.

Larisa a început să râdă.

— Dumnezeule. Nici măcar nu vrei să fii cu ea.

— Nu despre asta e vorba.

— Atunci despre ce?

Mădălin s-a așezat pe marginea patului.

— A fost… ceva care s-a întâmplat.

— Nouă luni nu „se întâmplă”.

El și-a trecut mâinile peste față.

— Nu voiam să-mi schimb viața.

Larisa a dat încet din cap.

În sfârșit, un adevăr.

— Asta cred.

Mădălin a ridicat privirea.

— Ce?

— Nu voiai o altă viață. Voiai viața asta și, pe lângă ea, ceva despre care eu să nu știu.

El n-a contrazis-o.

Larisa a pus câteva cămăși în geantă.

— Mâine vorbim despre restul.

— Și copiii?

— Dorm. Nu îi trezim pentru asta.

— Ce le spunem?

— Adevărul potrivit pentru ei.

— Larisa…

Ea s-a oprit.

— Ce?

— Îmi pare rău.

— Bine.

— Atât?

— Nu există răspunsul pe care îl vrei în seara asta.

Mădălin a plecat aproape de miezul nopții.

Larisa a rămas în bucătărie.

Cele două cești erau încă acolo.

Le-a privit mult timp.

Apoi le-a luat.

Pe cea a ei a pus-o în chiuvetă.

Pe cea din care băuse Oana a aruncat-o.

Nu pentru că o ceașcă ar fi fost vinovată.

Pur și simplu nu mai voia s-o vadă.

A doua dimineață, când a ieșit să ducă gunoiul, a întâlnit-o pe tanti Nuți de la trei.

Femeia s-a uitat curioasă la ea.

— Larisa, e totul bine?

Larisa a știut imediat că Oana spusese deja ceva.

Sau urma să spună.

— Da.

— Am auzit că Mădălin…

Larisa a ridicat mâna.

— Tanti Nuți, nu vreau să discut viața mea pe scară.

Femeia a roșit.

— Sigur, mamă. Eu doar…

— Știu.

Și a coborât.

În zilele următoare au apărut privirile.

Șoaptele.

O vecină i-a spus:

— Oana zice că între voi oricum nu mai mergea.

Larisa a răspuns:

— Oana știe multe despre căsnicia mea. Am avut prostul obicei să-i povestesc.

— Și e adevărat că…

— Ce s-a întâmplat între mine și Mădălin este între mine și Mădălin.

— Dar cu Oana?

Larisa a apăsat butonul liftului.

— Cu Oana nu mai există nimic de discutat.

N-a încercat să convingă blocul că fusese o soție bună.

N-a enumerat mesele gătite.

Cămășile spălate.

Anii în care îl susținuse pe Mădălin.

Nu voia să intre în procesul construit de Oana.

Nu trebuia să dovedească nimănui că merita fidelitate.

După o săptămână, Mădălin a cerut să vorbească.

S-au întâlnit într-o cafenea, nu acasă.

— Oana spune că totul s-a terminat, a spus el.

Larisa l-a privit.

— De ce-mi spui?

— Ca să știi.

— Nu mă interesează.

— Nu vreau să fiu cu ea.

— Am înțeles asta din prima seară.

Mădălin și-a lăsat privirea în jos.

— Vreau să mă întorc acasă.

— Nu.

A ridicat imediat capul.

— Nici măcar nu te gândești?

— M-am gândit o săptămână.

— Șaptesprezece ani și îți ajunge o săptămână?

Larisa și-a pus lingurița lângă ceașcă.

— Nu decid după o săptămână. Decid după nouă luni în care tu ai știut exact ce faci.

El a tăcut.

— Dacă era doar sex…

Larisa l-a oprit.

— Nu spune asta.

— Vreau să spun că nu o iubeam.

— Crezi că asta face lucrurile mai bune?

Mădălin n-a răspuns.

— Ai lăsat o femeie să vină în casa mea, să stea cu mine la masă, să-mi afle programul, să-mi asculte problemele și apoi să intre aici când eu lipseam.

Larisa s-a aplecat puțin spre el.

— Iar tu știai cum face.

— Da.

— Atunci nu m-ai trădat doar când erai cu ea. M-ai trădat de fiecare dată când stătea la cafea cu mine și tu știai de ce vine.

Mădălin și-a coborât capul.

— Ai dreptate.

— Știu.

Despărțirea a început în acea lună.

Nu a fost rapidă și nici simplă.

Au existat acte, discuții, bani de împărțit și doi copii care trebuiau protejați de războiul adulților.

Larisa n-a vorbit urât despre tatăl lor.

Dar nici nu l-a acoperit.

Mădălin a trebuit să-și explice singur absența.

Cu Oana, lucrurile au mers diferit decât se așteptau vecinii.

Pentru câteva săptămâni, cei doi au încercat să se vadă.

Larisa a aflat inevitabil.

Într-un bloc, informația circulă mai repede decât liftul.

Dar relația lor se schimbase.

Când secretul dispăruse, dispăruse și complicitatea.

Oana îl întreba unde merge.

Cu cine vorbește.

De ce întârzie.

Mădălin se enerva.

Într-o după-amiază, la aproape două luni după seara din bucătărie, Oana a sunat la ușa Larisei.

Larisa a deschis doar pe jumătate.

— Ce vrei?

Oana părea obosită.

— Să vorbim.

— Despre?

— Mădălin.

Larisa aproape a închis ușa.

— Nu mă interesează.

— Cred că mai vede pe cineva.

Larisa a rămas câteva secunde privind-o.

Apoi a spus:

— Și ai venit să mă întrebi pe mine?

Oana a roșit.

— Tu îl cunoști.

Larisa a simțit absurdul situației.

— Oana, acum nouă luni tu veneai la mine să afli când plec de acasă. Acum vii să afli unde pleacă el?

Oana și-a coborât privirea.

— Știu că sună urât.

— Nu sună urât. Sună exact cum este.

— Nu știu ce să fac.

Larisa a rămas cu mâna pe clanță.

— Eu știu.

Oana a ridicat privirea.

— Ce?

— Nu mai întreba alte femei unde este bărbatul cu care ai ales să fii. Întreabă-l pe el.

Și a închis ușa.

A fost ultima lor conversație.

Câteva luni mai târziu, Oana s-a mutat din bloc.

Larisa n-a întrebat unde.

Mădălin nu s-a întors acasă.

Relația lui cu copiii a continuat separat, cu mai multe dificultăți la început și cu mai multă sinceritate în timp.

Larisa a rămas în apartament.

Într-o sâmbătă, a chemat un meșter.

Nu pentru renovări mari.

Doar pentru o yală nouă.

Când bărbatul a terminat, i-a pus în palmă trei chei.

— Astea sunt toate.

Larisa le-a privit.

Una pentru ea.

Câte una pentru copii.

Atât.

A pus cheia ei în buzunar și a intrat în bucătărie.

Pe masă era o singură ceașcă de cafea.

A turnat cafeaua, a deschis geamul și s-a așezat.

Din curtea blocului se auzeau voci.

În trecut, poate s-ar fi întrebat dacă vorbește cineva despre ea.

Nu se mai întreba.

Oana petrecuse luni întregi construind o poveste în care Larisa era femeia care „nu-și îngrijea soțul”, pentru ca propria ei alegere să pară mai puțin urâtă.

Dar Larisa înțelesese între timp ceva mult mai simplu.

Un om nu trebuie să fie soțul perfect sau soția perfectă ca să merite adevărul.

Iar faptul că o căsnicie are probleme nu oferă nimănui dreptul să intre pe ascuns în ea.

Și-a ridicat ceașca.

În locul celeilalte nu mai era nimic.

Doar spațiu liber.

Pentru prima dată după mult timp, nu i s-a părut gol.