Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cei trei copii și-au întors aproape în același timp privirea spre hol.
Două cutii mari de carton stăteau lângă perete.
Pe una era lipită o bucată de hârtie pe care Elisabeta scrisese simplu: „Haine”.
Pe cealaltă: „Cărți”.
Ionuț s-a ridicat primul.
— Ce înseamnă asta, mamă?
Elisabeta și-a luat paharul cu apă și a băut o înghițitură.
— Exact ce v-am spus. Plec.
Sorina și-a împins scaunul.
— Unde?
— La Tamara.
Paul a încruntat sprâncenele.
— Care Tamara?
— Prietena mea din tinerețe.
— Aia cu care ai vorbit de câteva ori la telefon?
Elisabeta l-a privit.
— Am vorbit de multe ori. Voi doar nu m-ați întrebat.
Replica i-a oprit.
Sorina și-a dus mâna la piept.
— Și unde stă?
— Într-un orășel la câteva ore de aici.
— Și ce faci acolo?
Elisabeta a zâmbit.
— Trăiesc.
Ionuț s-a uitat spre Paul, apoi spre Sorina, de parcă aștepta ca unul dintre ei să explice absurdul situației.
— Mamă, hai să fim serioși.
— Sunt foarte serioasă.
— Ai șaptezeci de ani.
— Știu. Am fost prezentă la fiecare dintre ei.
Paul și-a ascuns un zâmbet.
Ionuț nu.
— Nu poți să pleci așa din casa ta.
Elisabeta și-a ridicat sprâncenele.
— Tocmai discutai ce faci cu ea după ce mor. Acum ai devenit foarte preocupat să nu plec din ea vie.
Sorina și-a mușcat buza.
— Nu asta voia să spună.
— Atunci spune-mi tu ce voia.
N-a răspuns nimeni.
Elisabeta a tras cheia casei spre ea.
— Casa rămâne aici.
Paul s-a aplecat înainte.
— O vinzi?
— Nu.
— O dai în chirie?
— Nu.
Ionuț s-a așezat din nou.
— Atunci ce faci cu ea?
Elisabeta a privit spre pereți.
— Nimic.
— Cum nimic?
— O încui.
Cei trei au rămas tăcuți.
— Plec șase luni pentru început. Poate un an. Vin când vreau. Stau cât vreau. Dacă după aceea vreau să mă întorc, mă întorc.
Sorina părea sincer speriată.
— Mamă, și dacă pățești ceva?
— Ce să pățesc?
— Orice. Ești departe de noi.
Elisabeta a râs scurt.
— Sorina, tu stai la o oră de mine și săptămâna trecută n-ai știut trei zile că n-am avut curent.
Sorina și-a coborât privirea.
— N-am știut.
— Exact.
Elisabeta nu spusese asta ca reproș.
Tocmai de aceea a durut mai tare.
Paul s-a rezemat de scaun.
— Și Tamara ce zice?
— Ea m-a invitat.
— Să locuiești cu ea?
— Pentru început, da. Casa ei e mare. Are două camere libere. După aceea vedem.
Ionuț a dat din cap.
— Nu-mi place.
— Nu trebuie.
— Sunt fiul tău.
— Știu.
— Atunci ar trebui să conteze ce cred.
Elisabeta l-a privit drept.
— Contează. Dar nu decide.
Ionuț a rămas cu gura întredeschisă.
Probabil era prima dată când mama lui îi spunea atât de limpede că părerea lui nu era același lucru cu permisiunea.
Sorina s-a apropiat.
— De când te gândești la asta?
— Din toamnă.
— Și nu ne-ai spus?
— Voiam să vă spun azi.
A arătat spre masă.
— După ce mâncam.
Paul a privit spre cutii.
— Deci ne-ai chemat special pentru asta?
— V-am chemat pentru că e Crăciunul. Și pentru că voiam să aflați toți odată.
Ionuț s-a ridicat și a început să meargă prin cameră.
— Nu înțeleg. Tata a murit acum nici un an și tu pleci?
Elisabeta s-a încordat.
— Ce legătură are?
— Păi…
— Spune.
Ionuț s-a oprit.
— Nu știu. Mi se pare… repede.
Pentru prima dată în seara aceea, Elisabeta s-a supărat cu adevărat.
— Repede?
Vocea ei nu era ridicată, dar cei trei au simțit schimbarea.
— L-am îngrijit pe tatăl vostru aproape patru ani. Ultimele opt luni nu dormeam trei ore legate. Îl ridicam, îl spălam, îi dădeam medicamentele, chemam salvarea, îi schimbam pansamentele.
Ionuț și-a coborât capul.
— Știm.
— Nu, nu știți.
Elisabeta și-a dus palma la piept.
— Și aș mai fi făcut-o încă zece ani dacă ar fi fost nevoie. Pentru că l-am iubit.
Apoi a privit spre scaunul gol.
— Dar Mircea a murit.
În cameră s-a făcut liniște.
— Eu nu am murit cu el.
Nimeni nu a spus nimic.
— Știți ce am făcut în prima dimineață după înmormântare?
Sorina a clătinat încet din cap.
— M-am trezit la cinci și jumătate și m-am dus în bucătărie să-i pregătesc pastilele. Am scos cutia din dulap și abia atunci mi-am amintit că nu mai avea cine să le ia.
Elisabeta a făcut o pauză.
— Timp de luni întregi n-am știut ce să fac cu diminețile mele.
Sorina avea ochii umezi.
— Mamă…
— Și după aceea m-am întrebat pentru prima dată într-o viață întreagă ce vreau eu să fac.
Paul a privit-o atent.
— Și vrei să pleci.
— Da.
— Unde?
Elisabeta a zâmbit.
— În mai multe locuri.
— Cum adică?
— Tamara vrea să mergem la Oradea. Eu n-am fost niciodată. După aceea vrem câteva zile la Sibiu. Poate la vară ajungem și la mare.
Paul a început să râdă.
Elisabeta l-a privit.
— Ce e amuzant?
— Nimic. Doar că nu mi te imaginam făcând plan de excursii cu Tamara.
— Nici eu nu mă imaginam certându-vă pe casa mea de Crăciun și uite că viața surprinde.
Paul a tăcut imediat.
Sorina s-a așezat lângă ea.
— Dar casa?
Elisabeta a întors capul spre fiica ei.
— Din nou casa.
Sorina a roșit.
— Nu, mamă. Nu întreb pentru moștenire. Întreb cine are grijă de ea.
Elisabeta a observat diferența.
— Asta e altă întrebare.
A luat cheia de pe masă.
— Voi lăsa câte o cheie la Ionuț și la tine. Pentru urgențe. Paul e prea departe.
Paul a dat din cap.
— Corect.
Ionuț s-a oprit din mers.
— Atunci pot să mă ocup eu de acoperiș la primăvară.
— Nu.
— Dar tocmai am spus că trebuie reparat.
— Dacă trebuie reparat, chem eu omul și plătesc eu.
— Mamă, de ce să dai bani dacă pot să…
— Pentru că nu vreau să mai aud peste cinci ani că ai pus acoperișul și de aceea ți se cuvine o cameră în plus.
Ionuț a rămas nemișcat.
— N-am spus asta.
— În seara asta aproape ai făcut-o.
El s-a așezat încet.
— Ai dreptate.
Elisabeta s-a uitat la el.
Nu se așteptase.
— Ce-ai spus?
Ionuț a oftat.
— Ai dreptate.
Și-a frecat fruntea.
— Am început discuția ca un prost.
Paul a intervenit:
— Noi am continuat-o ca trei proști.
Sorina l-a privit.
— Vorbește pentru tine.
Apoi s-a oprit.
— De fapt… nu. Are dreptate.
Elisabeta s-a uitat pe rând la ei.
Pentru prima dată de când începuse cearta, nu mai păreau trei moștenitori.
Păreau din nou copiii ei.
Nu a vrut să-i ierte teatral.
Nici nu simțea că avea nevoie de iertare.
Avea nevoie să înțeleagă.
— Vă spun ceva și vreau să țineți minte.
Cei trei au tăcut.
— Casa asta o să ajungă cândva la voi. Poate. Dacă asta voi decide atunci.
Ionuț a ridicat ochii.
— Dar până atunci este casa mea.
— Sigur că da, mamă.
— Nu, Ionuț. Nu „sigur că da” ca să trecem mai departe.
Elisabeta a pus palma peste cheie.
— Este a mea. Pot să locuiesc aici. Pot să plec. Pot să mă întorc. Pot s-o zugrăvesc galbenă. Pot să schimb mobila. Pot să cheltuiesc banii mei. Pot să nu vă las nimic dacă asta vreau.
Paul a dat încet din cap.
— Înțeleg.
— Și mai important: nu mai vorbiți despre mine la timpul trecut cât stau lângă voi.
Asta i-a făcut pe toți trei să tacă.
Masa de Crăciun a continuat altfel.
Sarmalele se răciseră.
Vinul nu mai interesa pe nimeni.
Ionuț a întrebat-o pentru prima dată despre Tamara.
Sorina a vrut să știe unde va locui.
Paul a întrebat dacă își luase bilet de tren.
— Pe 4 ianuarie, a spus Elisabeta.
Toți trei au încremenit.
— Așa repede? a întrebat Sorina.
— Dacă mai stau să vă cer voie, ajung la optzeci de ani.
Paul a râs.
De data aceea a râs și mama lui.
În următoarele zile, copiii au început să se poarte ciudat.
Ionuț a venit să verifice centrala.
Sorina a apărut cu trei sacoșe de mâncare.
Paul a sunat în fiecare seară.
Elisabeta și-a dat seama ce se întâmpla.
Le era frică.
Nu de plecarea ei.
De ideea că mama lor avea o viață pe care ei nu o controlau și despre care nu știau aproape nimic.
Pe 4 ianuarie, toți trei au venit să o ducă la gară.
Elisabeta avea un troler mediu și o geantă de umăr.
Ionuț s-a uitat la bagaje.
— Atât?
— Plec la Tamara, nu emigrez.
Sorina a îmbrățișat-o.
— Suni când ajungi.
— Da.
— Și zilnic.
Elisabeta s-a desprins.
— Aici mai negociem.
Paul a râs.
Înainte să urce în tren, Ionuț a scos ceva din buzunar.
Era cheia casei.
— Mamă.
— Ce?
— Nu vreau s-o țin.
Elisabeta s-a uitat la ea.
— De ce?
— Pentru că aseară mi-am dat seama că o țin și mă simt de parcă am primit deja ceva ce nu e al meu.
Elisabeta a zâmbit.
— E doar o cheie pentru urgențe.
Ionuț a ezitat.
— Atunci o țin pentru urgențe.
A băgat-o înapoi în buzunar.
— Atât.
— Atât.
Trenul a plecat.
Pentru Elisabeta, primele săptămâni au fost ciudate.
Dormea într-o cameră care nu era a ei.
Nu știa unde ține Tamara zahărul.
Se trezea uneori dimineața și pentru câteva secunde nu știa unde este.
Dar într-o marți au urcat amândouă într-un tren și au mers într-un oraș în care Elisabeta nu mai fusese niciodată.
Au mâncat la un restaurant mic.
Au mers prea mult pe jos.
Seara au ajuns acasă cu picioarele umflate și au râs aproape o jumătate de oră pentru că urcaseră în autobuzul greșit.
Elisabeta i-a trimis copiilor o fotografie.
Paul a răspuns primul:
„Mamă, ai plecat două săptămâni și deja te-ai rătăcit?”
Ea i-a scris:
„Nu m-am rătăcit. Am văzut și alt cartier.”
Ionuț i-a trimis un emoticon care râdea.
Sorina a întrebat:
„Ți-ai luat medicamentele?”
Elisabeta a zâmbit.
Unele lucruri nu se schimbau.
Dar altele da.
După două luni, Ionuț a sunat-o.
— Mamă, am trecut pe la casă.
— De ce?
— A fost furtună. Am vrut să văd dacă e totul în regulă.
— Și?
— E bine.
A tăcut puțin.
— Am stat în curte zece minute.
— De ce?
— Nu știu.
Elisabeta a așteptat.
— M-am uitat la casă și m-am gândit cât de urât am vorbit de Crăciun.
— Ai vorbit ca un om care credea că are timp să repare mai târziu.
— Da.
— Acum ai.
Ionuț a tăcut.
— Când vii acasă?
Elisabeta a zâmbit.
— Nu știu.
Cu un an înainte, răspunsul acela l-ar fi enervat.
Acum a spus:
— Bine. Să-mi spui când știi.
Primăvara a găsit-o pe Elisabeta tot la Tamara.
Vara au plecat câteva zile la mare.
Elisabeta a trimis o fotografie cu picioarele în nisip.
Paul a sunat imediat.
— Mamă, nu te recunosc.
— De ce?
— Tata nu reușea să te convingă să stai pe plajă mai mult de două ore.
Elisabeta a râs.
— Tatăl vostru voia să mergem la șase dimineața și să stăm până seara. Nu era concediu, era serviciu la mare.
La începutul toamnei s-a întors în casa de la țară pentru două săptămâni.
A intrat și a simțit mirosul cunoscut de lemn, dulapuri vechi și levănțică.
Totul era aproape la fel.
Dar ea nu mai era.
Ionuț reparase o poartă care se lăsase într-o parte.
Nu-i spusese nimic.
Pe masa din bucătărie lăsase un bilețel:
„Poarta, nu casa. Asta a fost doar ajutor.”
Elisabeta a râs singură.
De Crăciunul următor, copiii au întrebat unde fac sărbătorile.
— La tine, mamă?
Elisabeta a spus:
— Nu.
Au urmat câteva secunde de liniște.
Apoi Paul a întrebat:
— Unde?
— La Tamara. Dacă vreți, veniți voi.
Și au venit.
Nu în casa mare de la țară.
Nu în jurul mesei pe care se certaseră.
Într-un apartament mai mic, unde abia încăpeau toți.
Ionuț a adus cozonacul.
Sorina salata.
Paul vinul.
Elisabeta a făcut sarmalele.
La un moment dat, după masă, Paul a ridicat paharul.
— Mamă, ce planuri ai pentru anul viitor?
Elisabeta s-a uitat la el.
Întrebarea părea banală.
Dar nu era.
Cu un an înainte, discutaseră ce vor face ei după moartea ei.
Acum o întrebau ce voia ea să facă în anul care urma.
— Vreau să ajung în Bucovina, a spus.
Ionuț a ridicat sprâncenele.
— Singură?
Elisabeta l-a privit.
El a zâmbit repede.
— Retrag întrebarea. Cu cine vrei tu.
Au râs.
Casa de la țară era încă acolo.
Nu fusese vândută.
Nu fusese împărțită.
Nu fusese promisă nimănui.
Uneori Elisabeta se întorcea și stătea câteva săptămâni.
Alteori rămânea luni întregi plecată.
Copiii încetaseră să întrebe ce se va întâmpla cu proprietatea.
Începuseră să întrebe când vine mama acasă, unde mai pleacă și dacă are nevoie de ceva.
Iar Elisabeta înțelesese că, uneori, nu trebuie să le iei copiilor moștenirea ca să le dai o lecție.
Trebuie doar să le amintești că, înainte de a exista ceva de moștenit, există un om care încă trăiește.
Și omul acela are dreptul să-și folosească anii rămași pentru el însuși.
În casa de la țară, cheia mare a rămas mult timp pe același cui din hol.
Dar de Crăciunul acela înainte, niciunul dintre cei trei copii n-a mai privit-o ca pe cheia unei case care într-o zi va fi a lor.
Era, pur și simplu, cheia casei mamei lor.
Iar mama lor era încă vie.