“Cea mai bună prietenă a mea era amanta lui.”, și-a spus Adriana în clipa în care a recunoscut ceasul soțului ei în fotografia trimisă din greșeală de Felicia.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bărbatul de pe palier a intrat fără grabă. Adriana s-a dat într-o parte, iar Felicia a rămas în picioare lângă masă, cu o mână sprijinită de spătarul scaunului.

— Sorin… a murmurat ea.

Dan s-a uitat de la unul la altul.

— Ce se întâmplă aici?

Sorin și-a scos geaca și a lăsat-o pe cuier.

— Întreab-o pe Felicia.

— Nu, a intervenit Adriana. În seara asta nu mai răspundem unii în locul altora. Fiecare spune exact ce știe.

Dan s-a întors spre soția lui.

— Adriana, nu era nevoie de circul ăsta.

— Circul a durat doi ani. Asta e doar ultima reprezentație.

Felicia și-a coborât privirea.

Tortul rămăsese pe masă, cu lumânările stinse. Vinul era încă în pahare. Cu câteva minute înainte, încăperea arătase ca locul unei aniversări obișnuite.

Acum nimeni nu mai îndrăznea să atingă nimic.

Adriana s-a așezat.

— Sorin, spune-mi când ai aflat.

Bărbatul a privit-o pe Felicia.

— Acum aproape un an și jumătate.

Adriana a simțit cum îi îngheață mâinile.

— Un an și jumătate?

— Da.

Dan s-a ridicat brusc.

— De unde știai?

Sorin a râs amar.

— Ce întrebare bună.

Apoi s-a uitat la Adriana.

— Începuse să dispară seara. Telefonul era mereu pe silențios. Într-o zi a spus că merge la tine.

Adriana a clipit.

— La mine?

— Da. Că ai probleme acasă și ai nevoie de ea.

Felicia a închis ochii.

Sorin a continuat:

— M-am dus la apartamentul vostru să-i duc ceva ce uitase. Tu nu erai acasă. Dan nu era acasă. Felicia, evident, nici atât.

Dan s-a încordat.

— Și asta ți-a fost suficient?

— Nu. Dar după câteva săptămâni am găsit o rezervare la hotel pe laptopul ei.

Adriana a privit cardurile aflate lângă album.

— Hotelul ăsta?

Sorin s-a apropiat și le-a văzut.

— Da.

Pentru câteva secunde, Adriana nu a spus nimic.

— Și de ce nu mi-ai spus?

Sorin a rămas tăcut.

Era întrebarea pe care probabil o așteptase.

— Am vrut.

— Dar?

— Nu aveam nicio dovadă că era Dan. Doar bănuiala. Când am confruntat-o, Felicia mi-a spus că sunt bolnav de gelozie. Că relația noastră era oricum terminată și că inventez lucruri ca să nu accept divorțul.

Felicia și-a ridicat capul.

— Nu a fost chiar așa.

— Atunci spune tu cum a fost.

— Noi aveam probleme înainte de Dan.

Sorin a zâmbit fără bucurie.

— Da. Dar eu nu știam că una dintre probleme se numea Dan.

Adriana și-a strâns degetele sub masă.

— Deci aventura voastră începuse înainte să divorțați.

Felicia n-a răspuns.

Adriana a privit-o direct.

— Te-am întrebat ceva.

— Da.

Un singur cuvânt.

Suficient.

Adriana și-a amintit lunile în care Felicia plânsese în bucătăria ei după divorț.

„Sorin nu mă mai înțelege.”

„Ne-am îndepărtat.”

„Cred că uneori oamenii pur și simplu nu mai sunt făcuți unul pentru altul.”

Adriana o îmbrățișase.

Îi făcuse ceai.

Îi spusese că poate veni oricând.

Iar Felicia se întorcea apoi la Dan.

— Ai stat în casa mea și ai plâns după o căsnicie pe care tot tu o distrugeai cu soțul meu.

Felicia și-a dus mâna la gură.

— Adriana, îmi pare rău.

— Nu. Vreau să înțeleg ceva. Când a început?

Felicia s-a uitat spre Dan.

Adriana a observat imediat.

— Nu te uita la el. Întrebarea este pentru tine.

— Acum aproape doi ani.

Adriana a simțit o apăsare în piept.

— Înainte de botez?

Felicia n-a mai putut s-o privească.

— Da.

Adriana a deschis albumul din nou.

A pus degetul pe fotografia celor trei.

— Aici?

Felicia a dat încet din cap.

— Da.

Adriana a rămas privind fotografia.

Ea zâmbea larg.

Felicia ținea paharul ridicat.

Dan avea brațul pe spătarul scaunului soției lui.

Și cei doi știau deja.

— Dumnezeule…

Dan s-a apropiat.

— Adriana, botezul nu are nicio legătură cu…

Ea și-a ridicat privirea.

— Nu termina propoziția asta.

Tonul ei l-a oprit.

— Nașa copilului nostru era amanta ta la botezul lui. Și tu vrei să-mi spui că n-are legătură?

Sorin s-a așezat la marginea mesei.

— Mai e ceva ce ar trebui să știi.

Felicia s-a întors brusc.

— Sorin, nu.

Adriana a privit-o.

— Acum chiar vreau să aud.

Sorin a rămas câteva secunde pe gânduri.

— Când am aflat cine era, relația noastră era deja aproape terminată. Dar Felicia mi-a spus că Dan urma să plece de acasă.

Adriana s-a întors spre soț.

Dan a pălit.

— Când?

— Mi-a spus că voi doi doar păstrați aparențele pentru copil, a continuat Sorin. Că el i-a promis că după botez începe procedurile.

Adriana nu și-a luat ochii de la Dan.

— Ai spus asta?

— Nu exact.

Felicia s-a întors spre el.

— Cum adică nu exact?

Dan și-a trecut mâna prin păr.

— Am spus că lucrurile dintre mine și Adriana nu merg.

— Mi-ai spus că pleci, Dan.

— Am spus că mă gândesc.

Felicia a rămas cu gura întredeschisă.

— Nu. Mi-ai spus că după botez nu mai există niciun motiv să amâni.

Adriana i-a privit.

În mod ciudat, durerea începea să facă loc unei clarități reci.

— Continuați.

Dan s-a întors spre ea.

— Nu trebuie să asculți toate astea.

— Ba tocmai asta trebuie.

Felicia vorbea acum aproape numai cu Dan.

— Mi-ai spus că voi dormiți separat.

Adriana a râs.

— În perioada aceea am plecat împreună patru zile la mare.

Felicia s-a întors spre ea.

— Ce?

— În august.

— Mi-a spus că ai plecat cu copilul și sora ta.

Adriana a privit spre Dan.

El nu mai avea nimic de spus.

Felicia s-a așezat încet.

— Și aniversarea voastră?

— Ce aniversare?

Felicia a înghițit în sec.

— Anul trecut, când mi-a spus că pleacă două zile la un curs.

Adriana și-a amintit.

Dan o dusese atunci la o pensiune.

Doar ei doi.

Îi cumpărase flori.

Îi spusese că vrea „să repare ce se răcise între ei”.

Adriana a început să râdă.

Nu pentru că era amuzant.

Pentru că absurditatea devenise prea mare.

— Ai mințit-o și pe ea.

Dan s-a ridicat.

— Am făcut greșeli.

Sorin l-a privit.

— Greșelile nu au calendar de doi ani.

Felicia se uita la Dan de parcă îl vedea pentru prima dată.

— Mi-ai spus că doar aștepți momentul potrivit.

— Felicia…

— De doi ani îmi spui asta.

Adriana s-a ridicat și ea.

— Uite partea care mă fascinează. Tu mi-ai fost prietenă douăzeci de ani. Știai fiecare teamă a mea. Știai când eu și Dan ne certam. Știai când mă simțeam nesigură. Și uneori tu erai cea care-mi spunea că exagerez.

Felicia a început să plângă.

— Știu.

— Când îți spuneam că simt că se îndepărtează, tu ce făceai după ce închideai telefonul?

Felicia n-a răspuns.

Adriana nu mai avea nevoie de răspuns.

— Asta nu e o aventură, Felicia. O aventură poate fi un secret între doi oameni. Tu ai intrat în viața mea în fiecare zi și m-ai ajutat să nu văd ceea ce făceai chiar tu.

Dan a încercat să-i atingă brațul.

Adriana s-a retras imediat.

— Nu mă atinge.

— Putem rezolva.

— Ce anume?

— Noi.

Felicia și-a ridicat capul.

Adriana a observat și aproape că i s-a făcut milă de ea.

Aproape.

— Spune-i, a zis Adriana.

Dan a încruntat sprâncenele.

— Ce?

— Spune-i Feliciei că vrei să repari căsnicia.

— Nu acum.

— De ce? Acum un minut voiai.

Felicia s-a ridicat.

— Răspunde-i.

Dan se uita când la una, când la cealaltă.

— Sunt două lucruri diferite.

Sorin a pufnit.

— Exact asta ai reușit să-i convingi pe amândouă vreme de doi ani.

Felicia și-a luat geanta.

— Deci nu urma să pleci niciodată.

Dan n-a răspuns.

Felicia a dat din cap.

— Dumnezeule, ce proastă am fost.

Adriana s-a uitat la ea.

— Eu nu te-aș numi așa.

Felicia a ridicat ochii.

— Nu?

— Nu. Pentru că asta ți-ar lua responsabilitatea. N-ai fost proastă. Ai știut că este căsătorit. Ai stat la botezul copilului nostru. Ai venit în casa mea. Ai ales toate astea.

Felicia a început din nou să plângă.

— Ai dreptate.

— Știu.

Sorin s-a ridicat.

— Eu plec.

Adriana s-a întors spre el.

— Mulțumesc că ai venit.

— Îmi pare rău că n-am venit mai devreme.

— Și mie.

Nu exista reproș în vocea ei.

Doar adevăr.

Sorin a ieșit.

Felicia a rămas lângă ușă.

— Adriana…

— Nu.

— Aș vrea măcar…

— Nu există nicio propoziție care să salveze douăzeci de ani de prietenie în seara asta.

Felicia a dat încet din cap.

— Înțeleg.

— Sper să înțelegi într-o zi.

A plecat fără să se mai uite înapoi.

Au rămas doar Adriana și Dan.

Pe masă era tortul lui.

Dan s-a apropiat.

— Îmi pare rău.

— Știu.

— Putem merge la terapie.

Adriana l-a privit.

— Ai avut doi ani să-mi spui că avem nevoie de ajutor. Ai preferat să mergi la prietena mea.

— Nu vreau să pierd familia.

— Familia nu este lucrul la care te întorci după ce termini cu altcineva.

Dan a lăsat capul în jos.

Adriana a luat albumul și cele două carduri de hotel.

— Mâine vorbești cu un avocat. Eu voi face același lucru.

— Vrei divorț?

— Da.

— Așa, într-o singură seară?

Adriana s-a oprit.

— Nu, Dan. Divorțul ăsta s-a construit timp de doi ani. Eu doar am aflat în seara asta.

În lunile care au urmat, despărțirea a fost mai liniștită decât își imaginase.

Dan și Felicia au încercat să fie împreună pentru scurt timp.

Adriana a aflat fără să întrebe.

A durat mai puțin de trei luni.

Fără secret, fără promisiunea unei vieți viitoare și fără Adriana între ei, au început să se vadă așa cum erau în realitate.

Felicia nu mai avea încredere în Dan.

Dan o acuza că îi distrusese familia.

Iar fiecare știa prea bine cât de ușor putea minți celălalt.

Adriana nu s-a bucurat când a aflat că se despărțiseră.

Nu-i mai păsa.

Cel mai greu fusese să accepte pierderea prietenei.

Uneori mâna îi mergea automat spre telefon când voia să-i povestească ceva.

Apoi își amintea.

La următoarea aniversare a copilului, masa a fost mult mai mică.

Fără Felicia.

Fără Dan lângă ea ca soț.

Dar cu oameni despre care Adriana știa de ce se aflau acolo.

După ce musafirii au plecat, copilul a răsfoit albumul vechi și s-a oprit la fotografia de la botez.

— Mama, de ce nu mai vine nașa?

Adriana a rămas câteva secunde pe gânduri.

Nu voia să-i dea copilului o povară care aparținea adulților.

— Pentru că uneori oamenii mari fac alegeri care îi îndepărtează unii de alții.

— Dar tu ești supărată?

Adriana s-a uitat la fotografia în care cei trei zâmbeau.

— Am fost.

A închis albumul.

— Acum sunt bine.

Și era adevărat.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai încerca să afle cine îi spunea adevărul.

În jurul mesei rămăseseră mai puțini oameni.

Dar niciunul nu mai trebuia să joace două roluri.