“Știu de șase luni. Important e că vine acasă.”, i-a spus Nela nurorii sale, în timp ce cafeaua dintre ele se răcea.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Simona a tras încet foaia de sub extras și a pus-o deasupra contractului. Paul s-a uitat la ea, apoi la document. Pentru prima dată de când intrase în bucătărie, nu mai părea furios că fusese prins. Părea speriat.

— Ce-i asta?

— Citește.

Paul a luat foaia.

Era o notificare pregătită în acea dimineață împreună cu avocatul Simonei. Nu era cerere de divorț și nici vreo amenințare. Era înștiințarea prin care Simona refuza orice transfer sau folosire a economiilor comune pentru proiectul comercial până la clarificarea situației patrimoniale dintre ei.

Paul a citit până la capăt.

— Ai fost la avocat?

— Da.

— Pentru o aventură te-ai dus direct la avocat?

Simona l-a privit lung.

— Nu. Pentru că soțul meu voia să ia banii strânși de amândoi și să-i bage într-o afacere cu femeia cu care mă înșală.

Paul și-a aruncat contractul pe masă.

— Nu e cum crezi.

Simona aproape că a zâmbit.

— N-am întrebat încă nimic și deja nu e cum cred.

— Alina se pricepe la partea comercială. De asta apare în acte.

— Și de asta dormi cu ea?

Paul a încremenit.

În bucătărie s-a făcut liniște.

— Cine ți-a spus?

Simona a simțit ceva aproape absurd în întrebarea lui. După doisprezece ani de căsnicie, primul lui instinct nu fusese să nege, ci să afle cine vorbise.

— Mama ta.

Fața lui Paul s-a schimbat.

— Mama?

— Din greșeală. După care mi-a explicat foarte liniștită că știe de șase luni și că bărbații mai greșesc, dar important este că vin acasă.

Paul și-a trecut mâna prin păr.

— Nu trebuia să-ți spună.

Simona l-a privit câteva secunde fără să clipească.

— Asta e problema ta?

— Nu am spus asta.

— Ba exact asta ai spus. Nu că n-ar fi trebuit să mă înșeli. Nu că n-ar fi trebuit s-o pui pe mama ta să te acopere. Ci că n-ar fi trebuit să aflu.

Paul s-a așezat pe scaun.

— Simona, lucrurile între noi nu mai mergeau de mult.

— Interesant. Eu eram în aceeași căsnicie și nu știam că s-a terminat.

— Nu spun că s-a terminat.

— Atunci ce spui?

El a tăcut.

Simona s-a apropiat de masă și a atins contractul cu vârful degetului.

— Spune-mi despre spațiul ăsta.

— E o oportunitate.

— Pentru cine?

— Pentru noi.

— Numele meu unde este?

Paul n-a răspuns.

— Economiile sunt „ale noastre”, dar afacerea este pe numele tău și al Alinei. Asta vrei să-mi explici?

— Era doar o variantă de contract.

— Și dacă eu transferam banii mâine?

— Îți explicam.

Simona a râs scurt.

— După?

Paul s-a ridicat.

— Nu încercam să te fur.

— Atunci de ce nu mi-ai arătat contractul?

Din nou, tăcere.

Aceea a fost clipa în care Simona a înțeles că nu mai avea nevoie de alte dovezi.

Problema nu era doar Alina.

Problema era omul din fața ei, care construise luni întregi două realități diferite și se așteptase ca niciuna dintre femei să nu le compare.

— Cât durează?

Paul și-a coborât privirea.

— Ce?

— Relația.

— Nu contează.

— Pentru mine contează.

— Din primăvară.

Simona și-a strâns buzele.

Șase luni.

Nela spusese adevărul.

— Și de câte ori ai spus că dormi la mama ta când erai cu ea?

— Simona…

— De câte ori?

— De două ori.

— Exact cât mi-a spus mama ta.

Paul s-a așezat din nou.

— O să vorbesc cu ea.

— Nu mai e nevoie. Eu am vorbit deja.

— Ce vrei să faci?

Simona a rămas în picioare.

— În seara asta? Nimic. Tu o să dormi în camera mică. Mâine o să-ți strângi lucrurile de care ai nevoie și o să pleci pentru câteva zile.

— Din casa mea?

— Din casa noastră. Vezi? Asta e diferența pe care ai uitat-o și la bani.

Paul a ridicat tonul.

— Nu poți hotărî singură!

— Nici tu nu puteai hotărî singur ce faci cu economiile noastre. Și totuși erai foarte aproape.

Paul s-a plimbat prin bucătărie câteva secunde.

— Vrei să arunci doisprezece ani pentru asta?

Simona și-a întors capul spre el.

— Nu eu i-am pus pe masă în seara asta, Paul. Tu i-ai pus, puțin câte puțin, în ultimele șase luni.

El n-a mai spus nimic.

A doua dimineață a plecat înainte de ora nouă.

Simona a rămas singură în apartament și, pentru prima dată de când aflase adevărul, a plâns.

Nu după Paul.

După femeia care fusese cu o zi înainte și care încă mai credea că, dacă se poartă corect, și ceilalți vor face același lucru.

Pe la prânz a sunat telefonul.

Era Nela.

Simona a privit ecranul câteva secunde, apoi a răspuns.

— Da?

— Paul e la mine.

— Mă așteptam.

— Mi-a spus ce ai găsit.

Simona a rămas tăcută.

— Despre bani nu știam, a continuat Nela.

— Dar despre Alina știai.

— Da.

— Atunci știai suficient.

— Simona, dacă încearcă să ia banii familiei pentru femeia aia, eu nu sunt de acord.

Simona a închis ochii.

Exact propoziția aceea o deranjase.

— Nela, dacă doar mă înșela, era suportabil?

— Nu asta am spus.

— Dar asta ai acceptat șase luni. Acum, pentru că au apărut banii, dintr-odată a trecut o limită.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Pentru mine limita fusese trecută înainte de contract, a continuat Simona. În ziua în care ai știut că fiul tău mă minte și ai decis că liniștea lui e mai importantă decât adevărul meu.

— Am vrut să-mi protejez copilul.

— Și eu am fost copilul cuiva, Nela.

Soacra ei n-a răspuns.

— Nu-ți cer să fii de partea mea, a spus Simona. Dar nici nu accept să vii acum de partea mea doar fiindcă Paul a făcut ceva ce te deranjează și pe tine.

A închis calm.

Două zile mai târziu, a primit un mesaj de la un număr necunoscut.

„Bună. Sunt Alina. Cred că trebuie să vorbim.”

Simona a citit mesajul de trei ori.

Primul impuls a fost să-l șteargă.

Apoi a răspuns:

„Despre ce?”

Răspunsul a venit aproape imediat.

„Despre ce mi-a spus Paul despre voi.”

S-au întâlnit a doua zi într-o cafenea.

Alina era mai tânără decât Simona cu câțiva ani. A venit fără machiaj, cu ochii obosiți și cu o mapă sub braț.

— Nu știu cum să încep, a spus ea.

— Cu adevărul.

Alina a dat din cap.

— Mi-a spus că sunteți despărțiți.

Simona a simțit cum i se încordează maxilarul.

— De când?

— De aproape un an. Că locuiți încă împreună pentru că aveți lucruri de rezolvat și că urmează să vă separați oficial.

Simona a rămas cu privirea pe ea.

— Noi am fost în concediu împreună acum patru luni.

Alina a pălit.

— Mi-a spus că ai plecat cu o prietenă.

Pentru câteva secunde, niciuna nu a vorbit.

Apoi Alina a scos din mapă copia contractului.

— Nici despre bani nu mi-a spus adevărul.

Simona a ridicat privirea.

— Ce ți-a spus?

— Că investiția este din economiile lui personale. Că are banii pregătiți.

Simona a simțit o oboseală grea așezându-i-se pe umeri.

Paul nu le pusese una împotriva celeilalte.

Le spusese fiecăreia exact minciuna de care avea nevoie pentru ca amândouă să-i susțină planul.

— Eu nu mai semnez nimic cu el, a spus Alina. Și relația noastră s-a terminat.

Simona a privit-o.

— Nu trebuie să-mi spui mie asta.

— Știu. Dar am vrut să știi că, dacă aș fi știut că locuiți normal împreună, nu aș fi intrat în povestea asta.

Simona nu i-a spus că o iartă.

Nici nu simțea că avea ce să ierte în acel moment.

Dar când s-au ridicat de la masă, știa un lucru: nu Alina îi datora cei doisprezece ani de căsnicie.

Paul îi datora.

În aceeași seară, el a venit la apartament.

— Alina m-a lăsat, a spus fără introducere.

Simona aproape că nu și-a putut ascunde uimirea.

— Și ai venit să-mi spui asta mie?

— Am greșit.

— Da.

— Putem repara.

— Ce anume?

— Căsnicia.

Simona s-a uitat la el.

— Dacă Alina nu te lăsa, erai aici?

Paul a deschis gura, dar n-a răspuns.

Asta a fost răspunsul.

— Am vorbit cu avocatul, a spus Simona. Vreau divorț.

— Pentru șase luni?

— Nu divorțez pentru șase luni. Divorțez pentru omul care ai ales să fii în ele.

Paul a încercat să discute, să explice, să invoce anii lor împreună, familia, greșelile pe care le face orice om.

Simona l-a ascultat.

Apoi a spus doar:

— Un om poate greși într-o seară. Tu ai organizat o minciună timp de jumătate de an.

Divorțul n-a fost spectaculos.

N-au existat scene în stradă, postări pe internet sau răzbunări.

Economiile au rămas protejate până la împărțirea legală, iar proiectul comercial nu s-a mai făcut.

Nela a sunat-o de câteva ori în lunile următoare.

La început, Simona nu răspundea.

Într-o zi, a primit însă un mesaj:

„Am crezut că dacă îl feresc de consecințe îl ajut. Acum înțeleg că l-am învățat că altcineva va acoperi mereu ce face.”

Simona nu a șters mesajul.

Dar nici nu i-a răspuns imediat.

Nu mai simțea nevoia să-i convingă pe ceilalți că fusese rănită suficient cât să plece.

După divorț, și-a folosit partea ei din economii pentru cu totul altceva decât planificase Paul.

Și-a renovat apartamentul mic pe care îl moștenise de la bunica ei și s-a mutat acolo.

În prima seară a stat singură în bucătărie, cu o cană de cafea în față.

Pentru o clipă și-a amintit bucătăria Nelei și propoziția care îi schimbase viața:

„Important e că vine acasă.”

Simona s-a uitat în jurul ei.

Acum înțelegea cât de puțin însemna, de fapt, să vii acasă dacă îți lăsai adevărul, respectul și loialitatea în altă parte.

Casa nu era locul unde cineva se întorcea seara din obișnuință.

Era locul în care nu trebuia să te întrebi dacă omul de lângă tine construiește, în secret, o altă viață din lucrurile pe care le-ați strâns împreună.

Iar pentru prima dată după mult timp, Simona nu mai aștepta pe nimeni să vină acasă.

Era deja acasă.