Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin și-a coborât privirea spre cheia care nu mai deschidea nimic, apoi a băgat-o încet în buzunar.
— Lorena și cu mine nu mai suntem împreună.
Daniela nu a tresărit.
Nu asta o surprindea.
Poate undeva, în lunile care trecuseră, se gândise că ziua aceea va veni. Dar și-o imaginase altfel. Crezuse că o să simtă satisfacție. Poate furie. Poate o bucurie mică și rușinoasă.
Nu simțea nimic din toate astea.
— Îmi pare rău, a spus.
Sorin a ridicat ochii.
— Atât?
— Ce ai vrea să spun?
— Nu știu.
— Atunci suntem doi.
El s-a uitat spre interiorul apartamentului.
— Mă lași să intru cinci minute?
Daniela a ezitat.
Apoi s-a dat într-o parte.
— Cinci minute.
Sorin a ridicat geanta și a intrat.
Primii pași i-a făcut încet.
S-a oprit în hol.
Cuierul era altul.
Oglinda fusese mutată.
Pantofii lui nu mai erau acolo.
În sufragerie, tabloul cumpărat împreună într-un concediu fusese înlocuit cu o fotografie mare făcută de Ilinca.
Sorin s-a uitat în jur.
— Ai schimbat tot.
— Nu tot.
— Biroul meu?
— Nu mai există.
— Cum adică?
Daniela a arătat spre camera mică.
— Acum lucrez eu acolo. Ilinca mai desenează când are chef.
Sorin a rămas câteva secunde privind ușa.
— N-ai păstrat nimic?
— Din ce?
Întrebarea l-a derutat.
— Din… cum era înainte.
Daniela s-a sprijinit de marginea mesei.
— Am păstrat lucrurile care ne mai foloseau.
Sorin a lăsat geanta jos.
— Pot să-mi fac o cafea?
Daniela l-a privit.
Reflexul de altădată aproape că o făcuse să spună: „Lasă, îți fac eu.”
S-a oprit.
— Aparatul e acolo.
Sorin s-a uitat spre bucătărie.
Apoi a zâmbit slab.
— Tot directă ai rămas.
— Nu. Înainte făceam cafeaua.
El a înțeles.
S-a dus singur.
După câteva minute s-a întors cu o ceașcă și s-a așezat.
— Am greșit, Daniela.
Ea nu a răspuns.
— Mult.
— Știu.
— Nu știam cât de mult până n-am plecat.
Daniela l-a privit atent.
— Ce anume n-ai știut?
Sorin și-a frecat palmele.
— La început, cu Lorena, totul părea simplu. Ieșeam, mergeam în weekenduri, nu existau facturi, copii, cumpărături, programări…
— Pentru că nu locuiați împreună.
— Exact.
A zâmbit amar.
— După ce m-am mutat la ea, au început lucrurile normale.
Daniela a rămas tăcută.
— Nu vreau să vorbesc urât despre ea. N-ar fi corect. Dar era altfel decât îmi imaginasem.
— Avea douăzeci și cinci de ani.
— Nu despre asta vorbesc.
— Ba puțin despre asta vorbești.
Sorin a oftat.
— Ea voia să-și trăiască viața. Să iasă. Să călătorească. Să se mute poate în alt oraș. Nu voia copii. Nu voia să stea să-mi rezolve mie lucrurile.
Daniela și-a ridicat sprâncenele.
— Să-ți rezolve lucrurile?
Sorin și-a dat seama prea târziu ce spusese.
— Nu în sensul ăla.
— Care sens?
— Daniela…
— Continuă.
El s-a lăsat pe spătarul scaunului.
— Nu știam cât făceai tu.
— Ce făceam eu?
— Tot.
Cuvântul a rămas între ei.
— Plăți, acte, programări, cumpărături, copii, zile de naștere, ai mei, ai tăi… Eu doar apăream.
Daniela a simțit o durere veche, dar nu una care o mai putea răsturna.
— Da.
— Și n-am văzut.
— Nu.
— Credeam că lucrurile se fac pur și simplu.
Daniela a zâmbit.
— Asta e una dintre cele mai scumpe lecții ale vieții. Nimic nu se face pur și simplu. De obicei există cineva care face.
Sorin și-a lăsat privirea în jos.
— Lorena mi-a spus într-o zi că nu e secretara mea.
Daniela aproape a râs.
— Femeie deșteaptă.
El s-a uitat la ea.
— Nu râde.
— Nu râd de ea.
A urmat o tăcere.
— Ne-am certat tot mai des, a continuat Sorin. Apoi într-o zi mi-a spus că vrea să plece cu niște prieteni două luni prin Europa.
— Și?
— I-am spus că nu mi se pare normal.
Daniela l-a privit.
— La douăzeci și cinci de ani?
— Poate nu.
— Și atunci?
— Mi-a spus că exact asta e problema. Că eu nu voiam o parteneră. Voiam pe cineva care să intre în locul tău.
Daniela a rămas nemișcată.
Sorin a continuat:
— M-am enervat. I-am spus că vorbește prostii.
— Și acum?
— Acum cred că avea dreptate.
Daniela s-a uitat spre fereastră.
Afară începuse să plouă mărunt.
— De asta ai venit?
— Nu doar de asta.
— Atunci de ce?
Sorin a inspirat adânc.
— Pentru că mi-e dor de voi.
Daniela nu a răspuns.
— De copii. De casă. De tine.
— Copiii îi poți vedea.
— Știu.
— Casa nu mai este așa cum o știai.
— Văd.
— Iar eu…
S-a oprit.
Sorin a ridicat privirea spre ea.
— Tu ce?
— Eu nu mai sunt femeia pe care ai lăsat-o aici.
El a privit-o de sus până jos.
— Arăți foarte bine.
Daniela a închis ochii pentru o secundă.
Apoi a început să râdă încet.
Sorin s-a încruntat.
— Ce?
— Exact asta.
— Ce am spus?
— Tot n-ai înțeles.
— Ți-am făcut un compliment.
— Nu despre corpul meu vorbeam.
Sorin a rămas tăcut.
Daniela s-a apropiat puțin.
— Când ai plecat, mi-ai spus că m-am îngrășat și că nu mai sunt femeie. Iar acum te-ai întors și primul lucru pe care îl observi este că arăt mai bine.
— N-am vrut…
— Știu. Dar tot acolo ești.
El a lăsat ceașca jos.
— Nu contează cum arăți.
— Atunci de ce a contat când ai plecat?
N-a răspuns.
— Sorin, eu am slăbit puțin pentru că medicul mi-a spus că tensiunea și analizele nu sunt bune. Merg pe jos pentru că vreau să urc două etaje fără să gâfâi. Mi-am tuns părul pentru că îmi place. Mi-am schimbat hainele pentru că aveam chef.
S-a uitat direct la el.
— N-am făcut nimic din astea ca să mă uit într-o zi pe vizor și să te văd regretând.
Sorin și-a strâns mâinile.
— Eu nu cer să uiți.
— Ce ceri?
— O șansă.
Daniela se așteptase la cuvintele acelea.
Și totuși, auzindu-le, a simțit doar o tristețe liniștită.
— De ce?
— Pentru douăzeci de ani.
— Cei douăzeci de ani au existat. Nu-i șterge nimeni.
— Pentru copii.
— Copiii nu au nevoie să trăiască într-o casă în care mama lor îl primește înapoi pe tatăl lor doar ca să păstreze o fotografie de familie.
— Pentru noi.
Daniela s-a uitat la el.
— Care noi?
Sorin a rămas fără răspuns.
În acel moment s-a auzit cheia în ușă.
Rareș a intrat.
Avea un rucsac pe umăr și s-a oprit când și-a văzut tatăl.
— Salut.
— Salut, tată.
Rareș s-a uitat spre geanta de lângă ușă.
Apoi spre mama lui.
— Rămâne?
Întrebarea a fost atât de directă încât Sorin a tresărit.
Daniela a răspuns:
— Nu.
Rareș a dat din cap.
— Bine.
Sorin s-a ridicat.
— Atât ai de spus?
Băiatul s-a întors spre el.
— Ce vrei să spun?
— Sunt tatăl tău.
— Știu.
— Și?
Rareș a lăsat rucsacul jos.
— Și sunt supărat pe tine.
Sorin a oftat.
— Mama ta ți-a spus multe.
Daniela s-a încordat.
Dar Rareș a răspuns înaintea ei:
— Mama nu mi-a spus aproape nimic. Asta e problema ta, tată. Crezi că trebuie să ne explice ea cine ești.
Sorin a rămas nemișcat.
— Ai lipsit la examenul meu.
— Am avut…
— Știu. „Ceva important.”
Rareș a ridicat din umeri.
— Ai uitat ziua Ilincăi până seara. Ai anulat trei weekenduri. Nu mama a făcut lucrurile astea.
— Rareș…
— Nu vreau să ne certăm. Doar nu da vina pe ea.
Băiatul și-a luat rucsacul și a plecat spre camera lui.
Înainte să intre, s-a oprit.
— Poți să fii tatăl nostru și fără să locuiești aici. Dar trebuie să vrei.
Ușa camerei s-a închis.
Sorin s-a așezat din nou.
— Mă urăște.
— Nu.
— Ai auzit ce a spus.
— Tocmai ți-a spus că vrea să fii tatăl lui.
Sorin și-a frecat fruntea.
— Nu știu de unde să încep.
— Începe prin a nu mai aștepta ca eu să repar între voi.
El a ridicat privirea.
— Înainte tu făceai asta.
— Știu.
— Și acum nu mai faci.
— Exact.
Sorin a zâmbit amar.
— Chiar te-ai schimbat.
Daniela s-a așezat în fața lui.
— Da. Dar nu fiindcă sunt cu câteva kilograme mai slabă.
El a tăcut.
— Când ai plecat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă întreb ce e în neregulă cu mine. M-am uitat în oglindă și am văzut exact ce mi-ai spus tu să văd. Kilograme. Riduri. Oboseală.
Sorin și-a coborât ochii.
— Îmi pare rău.
— După aia am început să văd altceva.
— Ce?
— Douăzeci de ani în care am crescut doi copii. Am muncit. Am avut grijă de casa asta. Am avut grijă de părinții tăi când tu nu aveai timp. Ți-am făcut programări. Ți-am ținut minte actele. Te-am susținut când ai schimbat serviciul. Am dormit trei ore pe noapte când copiii erau mici.
Vocea ei rămânea liniștită.
— Și tu ai reușit să reduci femeia aia la mărimea hainelor ei.
Sorin și-a dus mâna la ochi.
— Am fost un idiot.
— Ai fost crud.
El a dat din cap.
— Da.
— Și e o diferență.
Sorin a rămas tăcut mult timp.
Apoi a întrebat:
— Nu mai simți nimic pentru mine?
Daniela s-a gândit.
— Simt.
El a ridicat repede privirea.
— Dar nu ce speri.
— Ce simți?
— Douăzeci de ani nu dispar. Îmi pasă ce se întâmplă cu tine. Ești tatăl copiilor mei. Dacă ai fi bolnav, m-aș îngrijora.
A făcut o pauză.
— Dar nu mai vreau să fiu soția ta.
Sorin a închis ochii.
Daniela a continuat:
— Știi ce a fost cel mai greu?
— Ce?
— Nu faptul că ai plecat cu o femeie mai tânără.
El a privit-o.
— Ci faptul că înainte să pleci ai avut nevoie să mă faci pe mine mai mică, ca să te simți tu îndreptățit.
Sorin nu a răspuns.
— Puteai să spui: „M-am îndrăgostit de altcineva. Am greșit. Plec.” Ar fi fost îngrozitor, dar ar fi fost adevărul.
Daniela și-a apăsat palma de masă.
— În schimb, mi-ai spus că pleci pentru că eu nu mai sunt femeie.
— Știu.
— Nu. Acum începi să știi.
Au rămas tăcuți.
După câteva minute, Sorin și-a terminat cafeaua.
Apoi s-a ridicat.
— Probabil trebuie să plec.
— Da.
Și-a luat geanta.
Ajuns în hol, a scos din nou cheia veche din buzunar.
A privit-o.
— Ar trebui să ți-o las?
Daniela s-a uitat la ea.
— Nu.
Sorin a părut surprins.
— Nu?
— Păstreaz-o.
— De ce?
Daniela a deschis ușa.
— Ca să-ți amintești că unele chei pot rămâne la tine mult după ce nu mai ai dreptul să intri.
Sorin și-a strâns cheia în palmă.
— Daniela…
— Ai grijă de tine.
A ieșit.
Daniela a închis ușa.
De data aceasta nu a rămas rezemată de ea.
Nu a plâns.
S-a întors în sufragerie și a strâns ceașca lui de pe masă.
Rareș a ieșit din cameră.
— A plecat?
— Da.
— Ești bine?
Daniela s-a gândit o clipă.
— Da.
Și chiar era.
În lunile următoare, Sorin a început să facă ceva ce nu făcuse de mult: să se ocupe singur de relația cu copiii.
Nu perfect.
Dar constant.
L-a dus pe Rareș la facultate când s-a mutat în cămin.
A început să o ia pe Ilinca la cină miercurea.
Și-a pus singur în calendar aniversările.
Uneori greșea.
Dar nu mai suna la Daniela să întrebe cum să repare.
Într-o seară i-a trimis un mesaj:
„Am plătit impozitul la mașină înainte de termen. Cred că merit o medalie.”
Daniela a zâmbit.
I-a răspuns:
„Progrese.”
Atât.
Nu au devenit prieteni apropiați.
Nu s-au împăcat.
Dar au învățat, încet, să fie părinții acelorași copii fără ca Daniela să-i organizeze viața.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
În ziua în care a primit actele, Daniela a mers singură la o cafenea.
Și-a comandat o prăjitură.
Una adevărată.
Cu cremă.
A mâncat-o fără să calculeze calorii și fără să se întrebe ce ar spune Sorin.
La masa de lângă ea, două femei discutau despre diete.
Daniela a zâmbit.
Corpul ei nu mai era tribunalul în care trebuia să demonstreze că merită iubită.
În anul următor și-a terminat cursul și a primit mai multe responsabilități la serviciu.
Ilinca a ocupat definitiv jumătate din fostul birou al lui Sorin cu desenele ei.
Rareș venea acasă în weekend și golea frigiderul ca înainte.
Viața nu devenise perfectă.
Dar devenise a ei.
Într-o după-amiază, în timp ce căuta un act într-un sertar, Daniela a găsit o fotografie veche.
Ea și Sorin, la începutul căsniciei.
Daniela avea douăzeci și șase de ani.
Era slabă.
Părul îi ajungea până la umeri.
Sorin o ținea de mijloc.
A privit fotografia mult timp.
Femeia aceea fusese frumoasă.
Dar nu pentru că purta cu două măsuri mai puțin.
Fusese frumoasă pentru că era tânără, îndrăgostită și convinsă că viața ei va merge într-un anumit fel.
Daniela a pus fotografia înapoi.
Nu voia să fie din nou ea.
Nu mai avea douăzeci și șase de ani.
Avea patruzeci și șapte.
Avea riduri fine în jurul ochilor.
Avea un corp care purtase două sarcini.
Avea o căsnicie terminată în urmă.
Avea doi copii aproape mari.
Și avea ceva ce femeia din fotografie încă nu învățase.
Să nu lase pe nimeni să-i spună cât valorează.
Cu aproape un an în urmă, Sorin plecase pe ușa aceea convins că își caută o femeie „mai bună”.
Când se întorsese, descoperise că femeia pe care o lăsase în urmă nu dispăruse.
Doar încetase să mai trăiască pentru a-i face lui viața ușoară.
Iar cheia veche pe care Sorin o purta încă în buzunar nu mai deschidea apartamentul.
Dar poate îi deschisese, în sfârșit, ochii.