Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Paraschiva a apăsat butonul verde și și-a dus telefonul la ureche.
— Alo?
— Bună seara. Doamna Paraschiva?
Vocea era a unei femei tinere.
— Eu sunt.
— Mă numesc Ramona. Am fost astăzi la centru când ați adus cele două pachete.
Paraschiva și-a strâns cardiganul pe lângă corp.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu cu darurile. Doar că într-unul dintre ele am găsit un plic. Sunt două scrisori înăuntru și apar niște nume. Rareș și Dalia.
Paraschiva a închis ochii.
— Da. Sunt ale mele.
— Ne-am gândit că poate au ajuns acolo din greșeală.
— Din greșeală.
— Le păstrăm aici. Puteți veni când doriți.
— Vin mâine dimineață.
A vrut să închidă, dar femeia a continuat:
— Doamnă Paraschiva…
— Da?
— Îmi cer scuze dacă mă bag unde nu trebuie. Am văzut doar primele rânduri fiindcă am încercat să aflăm cui aparțin. Sunt scrise de copii, nu?
Paraschiva s-a uitat spre brad.
— De nepoții mei. Când erau mici.
— Înțeleg.
— Acum sunt mari.
Femeia de la centru a tăcut o clipă.
— Atunci cred că merită să le păstrați.
Paraschiva a zâmbit amar.
— Și eu am crezut asta aproape zece ani.
După ce a închis, a rămas mult timp în fotoliu.
Nu mai deschise fotografiile de pe internet.
Nu mai avea nevoie.
Știa deja imaginea pe dinafară.
Dalia în paltonul alb, lipită de Silvia.
Rareș cu paharul ridicat.
Bradul mare.
Cutii strălucitoare.
„Crăciun în familie.”
Cuvintele continuau să doară cel mai tare.
Nu faptul că merseseră la cealaltă bunică.
Nici faptul că Silvia avea bani.
Paraschiva nu le ceruse niciodată să aleagă între ele.
Dar un telefon dura două minute.
Un „Crăciun fericit, bunico” nu costa nimic.
A doua zi dimineață a mers la centru.
Ramona o aștepta cu plicul galben.
— Poftiți.
Paraschiva l-a luat și a trecut cu degetele peste marginile tocite.
— Mulțumesc.
— Ați făcut bine că ați venit.
— Da.
Pe drum spre casă n-a deschis plicul.
Știa fiecare cuvânt.
Ajunsă acasă, l-a pus în sertar.
De data aceasta, sub fotografii.
Nu sub brad.
Pe 27 decembrie a sunat Dalia.
Paraschiva tocmai punea o supă pe foc.
A privit numele de pe ecran.
A lăsat telefonul să sune de trei ori înainte să răspundă.
— Bună, bunico!
Vocea fetei era prea veselă.
— Bună.
— Ce faci?
— Mâncare.
— Ai avut Crăciun frumos?
Paraschiva s-a uitat spre masa goală.
— Liniștit.
— Noi am fost la bunica Silvia. Cred că ai văzut pozele.
— Am văzut.
La celălalt capăt a apărut o pauză.
— Am vrut să te sunăm, dar a fost nebunie aici. Au venit rude, după aia am plecat la restaurant…
Paraschiva n-a spus nimic.
Dalia a continuat:
— Venim zilele astea pe la tine.
— Când aveți timp.
— Bunico, ești supărată?
Paraschiva a amestecat supa.
Ar fi fost atât de simplu să spună „nu”.
O făcuse ani întregi.
Nu sunt supărată.
Nu mă doare.
Sunt bine.
De data aceea n-a mai făcut-o.
— Da, Dalia.
Fata a tăcut.
— Pentru că am fost la bunica Silvia?
— Nu.
— Atunci?
— Pentru că n-ai sunat.
— Dar…
— Atât. Nu pentru cadouri. Nu pentru poze. Nu pentru că ai stat cu ea. Pentru că eu am stat de Crăciun și am așteptat să-mi aud nepoții.
Dalia nu mai avea tonul vesel.
— Îmi pare rău.
— Bine.
— Atât?
Paraschiva aproape a zâmbit.
— Ce vrei să spun?
— Nu știu.
— Atunci gândește-te.
În seara aceea a sunat și Rareș.
N-a venit cu explicații mai bune.
— Am crezut că te sună Dalia.
— Iar Dalia a crezut că mă suni tu?
Rareș a tăcut.
— Probabil.
— Frumos sistem.
— Bunico…
— Rareș, nu vreau să vă certați între voi pentru asta. Sunteți amândoi mari.
— Știu.
— Atunci comportați-vă ca niște oameni mari.
Au venit pe 29.
Dalia a intrat prima, cu o cutie mare în brațe.
— Ți-am adus ceva.
Paraschiva s-a uitat la ea.
— Pune-o acolo.
Rareș avea două sacoșe.
— Și noi am luat…
— Stați.
Cei doi s-au oprit în hol.
Paraschiva i-a privit.
— Dacă ați venit să reparați Crăciunul cu cumpărături, mai bine duceți-le acasă.
Dalia a roșit.
— Nu pentru asta…
— Atunci lăsați-le și intrați.
S-au așezat în sufragerie.
Bradul încă era acolo, dar Paraschiva nu mai aprinsese instalația.
Dalia și-a frecat palmele.
— Bunico, chiar ne pare rău.
— Cred.
Rareș s-a uitat spre ea.
— Dar nu ne-ai spus niciodată că vrei să venim anul ăsta.
Paraschiva a rămas câteva secunde cu ochii la el.
— Trebuia să fac invitație?
— Nu asta voiam să spun.
— Atunci ce?
— Că… nu știu. Am crezut că ai planurile tale.
— Ce planuri, Rareș?
El și-a coborât privirea.
Dalia a intervenit:
— Bunica Silvia ne-a chemat de mult. A rezervat și două nopți la munte după Crăciun.
Paraschiva a dat din cap.
— Foarte frumos.
— Și ne-a cumpărat cadouri și…
Fata s-a oprit.
Paraschiva a înțeles imediat de ce.
— Și?
— Nimic.
— Spune.
Dalia a tras aer în piept.
— Bunica Silvia ne ajută mult.
— Știu.
— Cu chiria lui Rareș. Cu facultatea mea. Cu mașina…
— Știu și asta.
Rareș și-a ridicat capul.
— Nu vrem să crezi că pentru bani am fost la ea.
Paraschiva s-a uitat la el.
— Nu cred că v-ați dus pentru bani.
Amândoi au părut ușurați.
— Cred că ați uitat de mine pentru că lângă ea viața voastră este mai interesantă acum.
Tăcerea s-a așezat între ei.
Dalia avea ochii umezi.
— Nu e adevărat.
— Atunci de ce n-ați sunat?
Niciunul nu a răspuns.
Paraschiva s-a ridicat.
S-a dus la sertar.
A scos plicul galben.
Rareș l-a recunoscut primul.
— Ce e ăla?
Paraschiva a venit cu el la masă.
— Ceva ce era să dau altora.
— Cum adică?
A scos prima hârtie.
I-a întins-o lui Rareș.
El a citit.
Fața i s-a schimbat.
— Eu am scris asta?
— Aveai opt ani.
Dalia s-a apropiat.
Rareș i-a arătat foaia.
„Bunico, când o să fiu mare, tot vin la tine de Crăciun.”
Dalia și-a dus mâna la gură.
Paraschiva a scos a doua scrisoare.
— Asta e a ta.
Fata a citit încet:
„Și eu. Să nu stai singură.”
Dalia a început să plângă.
— Bunico…
Paraschiva a ridicat mâna.
— Nu vi le arăt ca să vă fac să vă simțiți prost.
— De unde le-ai scos?
— Le-am păstrat.
— Atâția ani?
— Da.
Rareș ținea foaia între degete.
— Și de ce ai zis că era să le dai altora?
Paraschiva le-a povestit.
Despre pachete.
Despre centru.
Despre telefonul primit pe 26.
Dalia plângea în tăcere.
— Ai dat cadourile noastre?
— Da.
Rareș s-a uitat spre locul unde fuseseră pachetele.
— De ce?
— Pentru că stăteau acolo degeaba. M-am gândit că alți copii poate chiar se bucură de ele.
— Dar erau ale noastre.
Paraschiva s-a uitat spre el.
— Nu. Erau ale mele până vi le dădeam.
Rareș a tăcut.
— Și nu vreau să vă simțiți vinovați pentru că o iubiți pe Silvia, a continuat bunica. Ascultați-mă bine. Nu vreau să alegeți între noi.
Dalia și-a șters obrajii.
— Dar am greșit.
— Da.
Paraschiva nu a îndulcit cuvântul.
— Nu pentru că ați fost acolo. Ați greșit pentru că eu am devenit omul pe care îl sunați doar când vă aduceți aminte.
Rareș și-a sprijinit coatele pe genunchi.
— Nu te vedem așa.
— Atunci arătați-mi altfel.
Dalia s-a uitat la scrisoarea ei.
— Bunica Silvia a spus ceva despre tine.
Paraschiva a ridicat privirea.
— Ce?
Fata a ezitat.
— Că tu ne-ai crescut pentru că mama n-avea altă soluție și că… uneori vorbești de parcă noi ți-am fi datori.
Paraschiva a rămas tăcută.
— Eu am spus vreodată asta?
— Nu.
— V-am cerut vreodată bani?
— Nu.
— V-am cerut să nu mergeți la Silvia?
— Nu.
— Atunci de ce ați crezut-o?
Rareș a răspuns:
— Nu știu dacă am crezut-o. Dar a spus-o de mai multe ori.
Paraschiva a simțit o durere diferită.
Nu pentru Silvia.
Pentru faptul că nepoții ei n-o întrebaseră.
— Și voi n-ați venit să-mi spuneți?
Dalia și-a coborât capul.
— Ne-a fost jenă.
— De ce?
— Pentru că ea ne ajută.
Acum Paraschiva a înțeles.
Nu era doar despre un Crăciun.
Silvia îi ajuta financiar și, încet, copiii începuseră să creadă că trebuie să-i ofere ceva în schimb.
Prezență.
Loialitate.
Poate chiar tăcere.
— Ascultați-mă, a spus Paraschiva. Dacă cineva vă ajută, fiți recunoscători. Dar banii nu cumpără dreptul de a vă spune pe cine aveți voie să iubiți.
Rareș a dat încet din cap.
— Știu.
— Nu. Acum începi să știi.
Dalia și-a pus scrisoarea pe masă.
— Putem să le luăm?
Paraschiva a privit hârtiile.
— Nu.
Fata a părut surprinsă.
— De ce?
— Pentru că sunt ale mele.
Rareș a zâmbit pentru prima dată.
— Corect.
Au rămas aproape trei ore.
Fără cadouri.
Fără fotografii.
Paraschiva le-a încălzit sarmale.
Rareș a tăiat cozonacul.
Dalia a aprins bradul.
La plecare, fata a îmbrățișat-o.
— Te sun mâine.
Paraschiva a ridicat sprâncenele.
— Nu-mi promite.
Dalia s-a oprit.
— De ce?
— Sună-mă dacă vrei. Nu pentru că ai citit o scrisoare veche.
Dalia a dat din cap.
A doua zi a sunat.
Și peste două zile.
Rareș a apărut într-o sâmbătă cu o pungă de portocale.
— Nu sunt cadou de vinovăție, a spus din ușă. Mi-am luat și mie.
Paraschiva a râs.
Relația nu s-a reparat într-o săptămână.
Nici ea nu voia asta.
Au fost zile în care nepoții uitau din nou să sune.
Alte zile în care Dalia îi trimitea o fotografie de la facultate fără niciun motiv.
Rareș a început să vină o dată la câteva săptămâni doar pentru cafea.
În primăvară, Silvia a sunat-o.
Paraschiva a recunoscut numărul.
— Bună, Paraschiva.
— Bună.
— Cred că trebuie să lămurim niște lucruri.
— Nu cred.
Silvia a rămas surprinsă.
— Copiii mi-au spus că ești supărată.
— Copiii sunt mari. Vorbesc singuri cu mine.
— N-am vrut să-i îndepărtez de tine.
— Atunci e foarte simplu să nu o mai faci.
— Eu doar i-am ajutat.
— Și bine ai făcut.
Silvia a tăcut.
Probabil nu se așteptase.
— Nu concurez cu tine, a continuat Paraschiva. Tu poți să le dai lucruri pe care eu nu mi le permit. Mă bucur pentru ei.
— Atunci care e problema?
— Că ajutorul nu trebuie să vină cu povestea că eu i-am crescut ca să-mi fie datori.
Silvia nu a răspuns imediat.
— Poate m-am exprimat greșit.
— Poate.
— Îmi pare rău dacă…
Paraschiva a oprit-o.
— Nu trebuie să-mi explici mie. Dacă ai ceva de reparat, repară cu ei.
A închis conversația fără ceartă.
Crăciunul următor, Paraschiva n-a pus două farfurii în plus.
A pus patru direct.
Rareș și Dalia veniseră de dimineață.
Nu pentru toată ziua.
La prânz urmau să meargă și la Silvia.
Paraschiva știa.
Și nu o deranja.
Dalia adusese salata de boeuf făcută de ea.
Arăta atât de prost, încât Rareș a întrebat:
— Sigur se mănâncă?
— Taci.
Paraschiva a gustat.
— E bună.
Rareș a râs.
— Bunica minte de Crăciun.
— Eu am crescut doi copii și doi nepoți. Știu când trebuie să mint.
Au râs toți.
După masă, Paraschiva a mers la sertar.
A scos plicul galben.
L-a pus pe masă.
Dalia a recunoscut imediat scrisorile.
— Le-ai păstrat.
— Normal.
Rareș a luat-o pe a lui.
— Doamne, ce scris aveam.
— Și acum scrii urât, i-a spus Dalia.
Rareș i-a arătat limba.
Pentru câteva minute au redevenit copiii care alergau prin casa ei.
Paraschiva i-a privit.
Nu voia să se întoarcă în trecut.
Nu voia nepoții de opt și cinci ani înapoi.
Voia doar ca oamenii de douăzeci și doi și nouăsprezece ani din fața ei să-și amintească faptul că legăturile nu rămân vii singure.
Trebuie îngrijite.
Dalia a împăturit scrisoarea.
— Bunico, anul trecut chiar ai crezut că nu ne mai pasă de tine?
Paraschiva s-a gândit înainte să răspundă.
— În ziua aia, da.
Fata și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Știu.
— Acum?
Paraschiva a zâmbit.
— Acum sunteți aici.
La plecare, Rareș a făcut o fotografie.
Nu cu bradul.
Nu cu masa.
Cu bunica lui.
Paraschiva stătea între cei doi nepoți, cu puloverul ei maro-ciocolatiu și cu părul grizonat ciufulit puțin de îmbrățișarea Daliei.
Rareș a vrut s-o posteze.
— Ce scrii? a întrebat Dalia.
El s-a gândit.
Paraschiva l-a oprit.
— Nu trebuie să scrii nimic.
— De ce?
— Pentru că eu știu unde ați fost azi.
Rareș a pus telefonul în buzunar.
Și fotografia a rămas doar a lor.
În seara aceea, după ce au plecat, Paraschiva a aprins bradul mic.
Casa era din nou liniștită.
Dar de data aceea liniștea nu semăna cu abandonul.
Pe masă erau trei cești nespălate, firimituri de cozonac și salata Daliei, din care rămăsese aproape tot bolul.
Paraschiva a râs singură.
Apoi telefonul a vibrat.
Mesaj de la Rareș:
„Am ajuns la bunica Silvia. Să nu adormi până nu-ți spunem noapte bună.”
La câteva secunde a venit unul și de la Dalia:
„Și la anul tot venim.”
Paraschiva a citit mesajul de două ori.
Apoi s-a uitat spre sertarul în care păstra scrisorile de când erau mici.
Nu le mai trebuia nicio promisiune scrisă.
De data asta, prefera lucrurile simple.
Un telefon.
O vizită.
O cafea.
Un „am ajuns”.
Pentru că dragostea nu se măsoară în cât costă cadoul pus sub brad și nici în cât de mare este casa în care petreci Crăciunul.
Se vede mai ales în oamenii pe care nu uiți să-i cauți atunci când n-au nimic să-ți ofere în afară de faptul că te-au iubit înainte să ai tu ceva de oferit.