Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin nu și-a ridicat imediat ochii de la contractul pus de mama lui pe masă.
Doina s-a întors spre el.
— Sorin?
Călin a tras unul dintre extrase mai aproape.
— Ce sunt astea?
Sofia și-a pus palma peste foi.
— Întâi vorbește fratele vostru.
Sorin și-a umezit buzele.
— Tata m-a ajutat acum câțiva ani.
— Cu ce? a întrebat Doina.
— Cu firma.
Călin a râs scurt.
— Ce înseamnă „m-a ajutat”?
Sorin și-a frecat fruntea.
— Firma era aproape să intre în faliment. Aveam datorii la furnizori și două rate restante.
— Și?
— Tata mi-a împrumutat bani.
Doina s-a uitat la mamă.
— Cât?
Sofia a răspuns:
— Șaizeci de mii de lei.
Nimeni n-a mai vorbit.
Călin a fost primul care și-a revenit.
— Șaizeci de mii?
— Da.
— Și noi n-am știut nimic?
Sorin a ridicat capul.
— Pentru că nu era treaba voastră.
— Dar acum stai aici și vorbești despre împărțire egală!
— Era un împrumut.
— L-ai dat înapoi?
Sorin a tăcut.
Călin a lovit masa cu palma.
— L-ai dat înapoi sau nu?
— O parte.
Sofia a scos o altă foaie.
— Douăzeci și trei de mii.
Doina a rămas privind documentele.
— Deci mai ai de dat treizeci și șapte de mii de lei.
Sorin și-a strâns maxilarul.
— Da.
— Și tata n-a spus nimic niciodată.
— Pentru că l-am rugat.
Sofia a ridicat privirea.
— Nu.
Sorin s-a întors spre ea.
— Mamă…
— Nu tu l-ai rugat să păstreze secretul. El a hotărât.
A scos scrisoarea împăturită.
— Și a explicat de ce.
Sorin a încremenit.
— Ce scrisoare?
— Una pe care mi-a lăsat-o mie.
Sofia a desfăcut cele trei pagini.
— Tatăl vostru a scris: „Nu le-am spus celorlalți despre ajutorul dat lui Sorin pentru că un copil care cade nu trebuie umilit în fața fraților lui. Dar ajutorul nu trebuie confundat cu un avantaj uitat când vine vremea împărțelii.”
Călin și-a coborât privirea.
Doina nu mai părea furioasă.
Sorin însă era roșu la față.
— N-aveai nevoie să citești asta.
Sofia l-a privit.
— Tatăl tău a scris-o tocmai ca să fie citită dacă ajungeți aici.
— Eu am spus că voi da banii înapoi.
— Și ai dat o parte.
— Firma și-a revenit greu.
— Știu.
Sorin a rămas tăcut.
Sofia a continuat să citească:
— „Suma care nu va fi restituită până la moartea mea va fi luată în calcul înainte de orice împărțire a părții mele. Nu ca pedeapsă, ci pentru ca unul dintre copiii mei să nu primească de două ori în timp ce ceilalți primesc o singură dată.”
Doina și-a dus mâna la gură.
Călin a lăsat extrasul jos.
— Deci tata chiar s-a gândit la toate.
Sofia a împăturit scrisoarea.
— Nu. S-a gândit la voi.
Sorin a răspuns iritat:
— Parcă m-a pus la zid.
— Nu te-a pus la zid când ți-a dat banii.
Replica l-a oprit.
Sofia s-a așezat.
Oboseala i se vedea acum pe față.
— Știți de ce n-am vrut să citesc actele astea după înmormântare?
Nimeni nu a răspuns.
— Pentru că n-am vrut ca primul lucru pe care îl fac după ce-mi îngrop soțul să fie să număr bani.
Doina și-a coborât ochii.
— Mamă, îmi pare rău.
Sofia a privit-o.
— Pentru ce?
Doina a ezitat.
— Pentru discuția asta.
— Nu-mi spune doar mie.
Doina s-a uitat spre frații ei.
Călin și-a trecut mâna peste ceafă.
— Și eu am vorbit urât.
Sorin a rămas tăcut.
Sofia l-a privit.
— Tu?
El a ridicat capul.
— Ce vrei să spun?
— Adevărul ar fi un început.
Sorin a împins scaunul înapoi.
— Bine. M-am simțit atacat.
— Pentru că ai avut un avantaj pe care ceilalți nu-l știau.
— Tata a vrut să mă ajute.
— Și bine a făcut.
Sorin a clipit.
Nu se așteptase la răspuns.
— Eu nu-ți reproșez că ai primit bani, a continuat Sofia. Dacă Doina sau Călin ar fi avut nevoie, tatăl vostru ar fi făcut același lucru.
— Atunci care e problema?
— Că acum zece minute ai spus că totul trebuie împărțit egal, de parcă egalitatea începe astăzi.
Sorin n-a răspuns.
— Egal nu înseamnă să uităm ce a fost înainte.
Sofia a pus contractul înapoi în mapă.
Călin a întrebat:
— Și acum ce se întâmplă?
Mama lui s-a uitat la el.
— Cu ce?
— Cu casa. Cu pământul.
Sofia a oftat.
— Tot acolo ați ajuns.
Călin a roșit.
— Nu întreb ca înainte. Vreau doar să înțeleg.
— Atunci înțelege asta: casa nu se împarte acum.
— Dar partea tatei?
— Partea tatălui vostru intră în succesiune după lege și după testament. Dar eu trăiesc aici.
Doina a dat din cap.
— Normal.
Sofia s-a întors spre ea.
— Și pământul rămâne lucrat cât timp decid eu.
— Sigur.
— Nu mai vreau „sigur” spus doar ca să mă liniștiți.
Doina a tăcut.
Sofia și-a îndreptat spatele.
— În ultimele șase săptămâni m-ați întrebat dacă am medicamente, dacă am lemne, dacă dorm. Dar astăzi, pentru prima dată când ați fost toți trei aici, ați ajuns la proprietăți înainte să mă întrebați ce vreau să fac eu cu ele.
Nimeni nu a avut replică.
— Și ce vrei? a întrebat Călin.
Sofia s-a uitat spre el.
Întrebarea aceea a schimbat ceva.
— Vreau să rămân aici.
— Atunci rămâi, a spus Doina.
— Vreau să dau în arendă bucata din spate, fiindcă nu mă mai pot ocupa.
— Bine.
— Și vreau ca banii pe care Sorin îi mai are de restituit să vină la mine.
Sorin a ridicat capul.
— La tine?
— Cui altcuiva?
— Credeam că se scad din moștenire.
— Dacă îi restitui cât sunt vie, nu mai are ce să se scadă.
Sorin a rămas pe gânduri.
— Nu pot toată suma odată.
— Nici nu ți-am cerut.
— Pot lunar.
— Atunci lunar.
Călin a intervenit:
— Și banii rămân ai tăi.
Sofia s-a uitat la el.
— Evident.
— Am spus doar…
— Știu de ce ai spus.
A zâmbit pentru prima dată.
— Începeți să învățați.
Sorin a privit spre fotografia tatălui așezată pe bufet.
— Mi-a fost rușine.
Sofia a rămas tăcută.
— Când firma aproape s-a dus, mi-a fost rușine să vă spun. Tata a venit singur la mine. Nu i-am cerut eu toți banii.
— Știu.
— Mi-a spus că nu spune nimănui dacă îi promit că nu fug de datorie.
Sorin și-a frecat ochii.
— Și acum, la parastasul lui, eu eram cel care vorbea cel mai tare despre dreptate.
Doina l-a privit.
Nu cu satisfacție.
Ci cu tristețe.
— Puteai să ne spui.
— Atunci nu puteam.
Călin a ridicat din umeri.
— Acum poți.
Sorin a dat încet din cap.
— Da.
Masa s-a terminat fără să se mai discute despre cine ia casa.
Doina a strâns farfuriile.
Călin a dus scaunele în cealaltă cameră.
Sorin a rămas lângă Sofia în bucătărie.
— Mamă?
— Da?
— Îți dau banii înapoi.
— Știu.
— De unde știi?
Sofia a pus o farfurie în dulap.
— Pentru că dacă tatăl tău n-ar fi crezut asta, nu ți i-ar fi dat.
Sorin și-a mușcat buza.
— Și dacă nu reușesc repede?
— Nu mă grăbesc nicăieri.
Apoi s-a uitat la el.
— Dar nici nu mă îngropați înainte de vreme.
Sorin și-a coborât capul.
— Nu mai fac.
În lunile următoare, lucrurile s-au schimbat încet.
Sorin a început să-i trimită mamei câte 1.500 de lei pe lună.
Prima dată, Sofia l-a sunat.
— Au intrat banii.
— Știu.
— Bine.
— Atât?
— Ce vrei, diplomă?
Sorin a râs.
— Nu.
— Atunci continuă.
Doina a început să vină o dată pe săptămână, dar fără să mai vorbească despre pământ.
Călin, deși locuia departe, o suna duminica.
Într-o seară, Sofia l-a întrebat:
— De ce mă suni atât de des?
— Pentru că data trecută mi-ai spus că nu vă întreb ce vreți.
— Și acum?
— Acum întreb.
Sofia a zâmbit.
Nu deveniseră peste noapte copiii perfecți.
Se mai certau.
Se mai înțepau.
Uneori vechile resentimente ieșeau la suprafață.
Dar casa nu mai apărea în fiecare conversație.
La un an de la moartea lui Dumitru, au făcut din nou parastas.
Au stat la aceeași masă.
Aceeași fotografie era pe bufet.
Sofia pusese din nou colivă în mijloc.
După ce au plecat rudele, cei patru au rămas singuri.
Pentru câteva secunde, Sofia s-a gândit la ziua de anul trecut.
Sorin a scos din buzunar un plic.
L-a pus în fața ei.
— Ultima tranșă.
Sofia s-a uitat la el.
— Toată?
— Toată.
— Și firma?
— Merge bine.
Călin a zâmbit.
— Deci acum putem împărți casa?
S-a făcut liniște.
Sofia l-a privit.
Călin a rezistat două secunde, apoi a început să râdă.
— Glumesc, mamă.
Doina i-a dat un cot.
— Nu ești sănătos.
Sofia a râs și ea.
Pentru prima dată, subiectul nu mai avea puterea să rănească.
A luat plicul.
— Tatăl vostru ar fi fost mulțumit.
Sorin a privit fotografia.
— Sper.
— Ar fi fost.
A urmat o liniște bună.
Nu cea grea de după ceartă.
Sofia și-a dat seama atunci că Dumitru nu lăsase testamentul ca să-i pedepsească.
Îl lăsase pentru ca nimeni să nu confunde iubirea cu contabilitatea și nici dreptatea cu uitarea.
El îl ajutase pe Sorin atunci când avusese nevoie.
Îi protejase demnitatea.
Dar protejase și echilibrul dintre copii.
Iar cel mai important lucru pe care îl făcuse fusese altul.
Se asigurase că soția lui nu va deveni, după moartea lui, doar paznicul unei averi pe care copiii o așteptau.
Sofia era încă proprietara vieții ei.
A casei.
A pământului.
A banilor.
Și a deciziilor.
Când copiii s-au ridicat să plece, Doina s-a oprit în ușă.
— Mamă, săptămâna viitoare ce vrei să facem?
Sofia s-a gândit.
— Nimic.
— Cum nimic?
— Vreau să mă duceți la târg.
Călin a râs.
— Pentru ce?
— Vreau un frigider nou.
Sorin a ridicat sprâncenele.
— Ăsta încă merge.
Sofia și-a luat baticul de pe spătar.
— Și eu încă trăiesc. Am voie să-mi cumpăr ce vreau.
Nimeni n-a mai comentat.
Iar de data aceea, când au ieșit din casa părintească, niciunul nu s-a uitat înapoi întrebându-se cui îi va rămâne.
Pentru că în sfârșit înțeleseseră că, înainte de a fi moștenirea lor, era încă viața mamei lor.