“Unde sunt banii de nuntă?”, l-a întrebat Cezara pe Mihnea cu șapte zile înainte de nuntă, în timp ce rochia ei de mireasă stătea pe umeraș, în sufragerie, iar pe ecranul telefonului contul comun apărea gol.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cezara a rămas cu ochii pe fotografia documentului bancar câteva secunde, fără să înțeleagă dacă ceea ce vedea era o salvare sau începutul unei alte minciuni.

A deschis mailul.

Subiectul era simplu:

„Citește tot înainte să mă suni.”

Primul atașament era extrasul pe care îl văzuse deja în fotografie.

Contul era deschis pe numele ei.

Soldul: 61.500 de lei.

Cezara a apropiat telefonul de față.

Din cei aproape 80.000 de lei strânși pentru nuntă, cea mai mare parte era acolo.

Al doilea document arăta transferul făcut de Mihnea cu două zile înainte.

Al treilea era o captură de ecran dintr-o conversație cu Lorena.

Cezara a început să citească.

„Trebuie mutați înainte de nuntă.”

„De ce?”

„Pentru că după nuntă o să fie și mai complicat.”

„Cezara trebuie să știe.”

„Nu încă.”

Cezara a simțit că îi vine rău.

A continuat.

Mesajele se întindeau pe luni.

La început erau despre organizarea nunții.

Apoi deveniseră personale.

Mult prea personale.

„Mi-e dor de tine.”

„Nu mai pot continua așa.”

„După nuntă ce faci?”

Cezara s-a oprit.

După nuntă.

Lorena urma să-i fie nașă.

Și în același timp îl întreba pe mire ce avea de gând să facă după ce se căsătorea cu prietena ei.

A simțit că i se taie respirația.

În mail, Mihnea scrisese:

„Nu încerc să mă scuz. Relația cu Lorena a început acum șapte luni. Am fost laș și am mințit. Ce s-a întâmplat cu banii e separat și trebuie să știi exact.”

Cezara a continuat.

Cu patru luni înainte, Lorena îi propusese lui Mihnea să investească o parte din banii strânși într-o oportunitate care, spunea ea, urma să aducă profit rapid.

El refuzase la început.

Apoi acceptase să mute o sumă mică.

După câteva săptămâni, Lorena îl convinsese că pot folosi temporar aproape toți banii și să-i pună înapoi înainte de nuntă.

Mihnea acceptase.

Fără să-i spună Cezarei.

Ea s-a ridicat de pe canapea.

— Dumnezeule…

Nu doar că o înșelase.

Jucase cu banii ei.

Cu doi ani din viața ei.

Cu toate serile în care renunțase la ceva ca să pună încă două sute, trei sute, cinci sute de lei în cont.

În ultimele mesaje însă tonul se schimba.

Mihnea o întreba pe Lorena unde sunt banii.

Lorena evita.

Apoi îi ceruse să semneze niște documente.

El refuzase.

Cu nouă zile înainte de nuntă, înțelesese că o parte din bani fusese deja mutată mai departe.

Cu șapte zile înainte, exact în dimineața în care Cezara văzuse contul gol, Mihnea transferase în grabă 61.500 de lei într-un cont deschis anterior pe numele Cezarei pentru economii.

Restul rămăsese blocat într-un alt transfer.

În finalul mailului scria:

„Lorena voia să plece. Am mers după ea pentru că restul banilor încă sunt la ea. Am fost suficient de prost încât să cred că pot repara tot înainte să afli. Nu mai pot. Am vorbit cu un avocat. Dacă nu recuperez diferența, merg la poliție și spun tot. Inclusiv partea mea.”

Cezara a citit ultima propoziție de trei ori.

Apoi a sunat banca.

Nu pe Mihnea.

Banca.

După ce a confirmat identitatea și a făcut mai multe verificări, femeia de la telefon i-a confirmat că acel cont exista și că suma era într-adevăr acolo.

Cezara a închis.

Apoi a sunat avocatul cu care vorbise tatăl ei cu câteva zile înainte.

I-a trimis documentele.

— Nu semnați nimic și nu transferați nimic până nu vedem exact traseul banilor, i-a spus avocatul.

— Pot recupera restul?

— Depinde unde au ajuns și în ce condiții au fost transferați. Dar păstrați toate mesajele.

Cezara s-a uitat spre rochia de mireasă.

În ziua aceea trebuia să fie la coafor.

Să-i tremure mâinile de emoție înainte să îmbrace rochia.

Să o aștepte fotograful.

Să vină Lorena să-i aranjeze voalul.

În schimb, stătea pe canapea și trimitea dovezi unui avocat despre logodnicul și nașa ei.

Telefonul a vibrat.

Mihnea.

„Ai citit?”

Cezara a răspuns:

„Da.”

A venit imediat alt mesaj.

„Pot să te sun?”

Cezara a privit ecranul.

Apoi a scris:

„Nu. Vino.”

Mihnea a ajuns după aproape două ore.

Când a intrat, părea că nu dormise de zile întregi.

Cezara nu l-a invitat să se așeze.

— Unde e Lorena?

— Nu știu acum.

— Ai fugit cu ea sau după ea?

Mihnea a închis ochii.

— După ea.

— Și înainte de asta te culcai cu ea.

El a rămas tăcut.

— Răspunde.

— Da.

Cezara a simțit că acel cuvânt doare mai mult spus cu voce tare.

— De șapte luni?

— Da.

— Și urma să fie nașa mea.

— Știu.

— A stat aici acum două săptămâni și m-a ajutat să aleg florile.

Mihnea și-a coborât capul.

— Știu.

— Mi-a ținut rochia în timp ce probam pantofii.

N-a răspuns.

— Și tu ai venit seara și m-ai întrebat dacă sunt fericită.

Mihnea și-a dus mâna la față.

— Cezara, nu există nimic ce pot spune…

— Corect. Atunci nu încerca încă.

Ea a luat telefonul și i-a arătat extrasul.

— De ce există contul ăsta pe numele meu?

— Îl deschisesem acum un an. Pentru economii. N-am mai folosit atunci ideea.

— Și ai mutat banii fără să-mi spui.

— Pentru că Lorena încerca să-i scoată.

— După ce tu ai lăsat-o să pună mâna pe ei.

— Da.

Cezara a rămas câteva secunde tăcută.

— Cât lipsește?

— Aproape optsprezece mii cinci sute.

— Unde sunt?

— O parte a fost mutată într-un cont al ei. Restul într-o plată pentru ceva ce nu înțeleg încă.

— Și de ce n-ai venit direct la mine?

Mihnea a râs amar.

— Pentru că eram un laș.

— Asta știam deja.

El a primit replica fără să protesteze.

— Am crezut că dacă recuperez tot, îți spun după.

Cezara s-a uitat la el incredul.

— După nuntă?

— Nu știu.

— Ba trebuie să știi.

— Poate după nuntă.

Cezara a făcut un pas înapoi.

— Deci voiai să stai în fața mea, să spui „da”, iar eu să nu știu nici că te-ai culcat cu nașa, nici că ai riscat economiile noastre?

Mihnea și-a coborât ochii.

— Da.

Atunci Cezara a înțeles ceva esențial.

Faptul că el salvase cei 61.500 de lei nu transforma nimic.

Făcuse un lucru corect după un șir întreg de alegeri greșite.

— Unde ai stat în zilele astea?

— La un hotel. Apoi două nopți la un prieten.

— Și Lorena?

— A plecat în alt oraș. Am găsit-o prima zi. Ne-am certat. După aceea a dispărut.

— Cu banii.

— Cu o parte.

— Și relația voastră?

Mihnea a ridicat privirea.

— S-a terminat.

Cezara a zâmbit trist.

— Nu pentru mine.

— Ce?

— Pentru mine nu contează că s-a terminat acum.

El a tras aer în piept.

— Știu că nu merit…

— Atunci nu spune că meriți o șansă.

Mihnea a tăcut.

Cezara s-a dus până la rochia de mireasă.

A tras fermoarul husei puțin în jos.

Materialul alb s-a văzut pentru prima dată în ziua aceea.

— Știi cât am dat pe ea?

— Știu.

— Nu. Știi prețul. Nu știi cât am muncit ca să pot s-o cumpăr fără să cer bani de la nimeni.

A închis husa.

— Exact așa ai tratat și contul. Ai știut suma. N-ai înțeles ce era în spatele ei.

Mihnea avea ochii roșii.

— Îmi pare rău.

— Știu.

— O să recuperez tot.

— Sper.

El a ridicat repede capul.

— Și după?

Cezara l-a privit.

— După ce?

— După ce recuperez banii.

— Îți mulțumesc că ai salvat ce ai putut salva.

Mihnea a făcut un pas spre ea.

— Cezara…

— Dar banii sunt singurul lucru pe care îl mai poți salva.

El s-a oprit.

În după-amiaza aceea au mers împreună la poliție.

Mihnea a dat declarație.

Cezara a predat copii după transferuri și conversații.

În următoarele săptămâni s-a aflat că Lorena folosise o parte din bani pentru a acoperi datorii despre care nimeni din familie nu știa.

Nu fusese un plan sofisticat de fugă într-o țară străină.

Fusese ceva mai banal și, tocmai de aceea, mai urât.

Datorii.

Minciuni.

Promisiunea că „pune banii la loc”.

O parte importantă din suma rămasă a fost recuperată.

Nu toată imediat.

Dar suficient cât Cezara să nu piardă economiile celor doi ani.

Lorena a încercat să o sune.

Cezara nu a răspuns.

Apoi a primit un mesaj:

„Știu că nu există scuze. Dar între mine și Mihnea nu trebuia să se ajungă aici.”

Cezara a răspuns o singură dată:

„Între voi s-a ajuns exact unde ați ales amândoi.”

După aceea a blocat numărul.

Mihnea, în schimb, a mai încercat.

O dată cu flori.

O dată cu o scrisoare.

O dată cu propoziția:

— Nu am fugit cu ea. Am fugit după bani.

Cezara l-a privit.

— Mihnea, încă nu înțelegi.

— Ce?

— Faptul că nu ai fugit cu ea în ultima săptămână nu șterge cele șapte luni în care ai fost cu ea.

— Știu.

— Nu cred.

El a tăcut.

— Și faptul că ai recuperat banii nu te transformă în omul care m-a protejat.

Cezara și-a strâns brațele la piept.

— Tu ai fost omul de care trebuiau protejați banii de la început.

Mihnea n-a mai venit după aceea.

Lunile au trecut.

Rochia de mireasă a rămas o perioadă în sufragerie.

Cezara nu putea s-o deschidă.

Într-o zi a dus-o la un magazin care vindea rochii purtate sau nepurtate în regim de consignație.

Femeia de acolo a întrebat:

— N-a fost bună mărimea?

Cezara a zâmbit.

— N-a mai fost bun mirele.

Femeia s-a oprit.

— Îmi pare rău.

— Mie nu.

Și pentru prima dată chiar a simțit că nu mai minte.

Cu banii recuperați, Cezara nu și-a cumpărat o vacanță extravagantă.

Nici mașină.

Nici bijuterii.

A făcut ceva despre care vorbise ani întregi și amânase mereu pentru „după nuntă”.

A închiriat un spațiu mic și și-a deschis atelierul de decorațiuni și papetărie pentru evenimente.

Primele luni au fost grele.

A lucrat până târziu.

A făcut greșeli.

A pierdut clienți.

Dar fiecare factură plătită îi amintea că banii ei construiau acum ceva despre care știa.

Ceva la care consimțise.

Ceva al ei.

Aproape un an mai târziu, o viitoare mireasă a intrat în atelier.

Avea treizeci și ceva de ani și ținea de mână un bărbat care părea la fel de emoționat ca ea.

— Vrem invitații simple, a spus femeia.

Cezara le-a arătat câteva modele.

La un moment dat, mireasa a observat o fotografie de pe perete.

Era prima comandă mare a atelierului.

— Ați făcut toate astea?

— Da.

— De când aveți atelierul?

Cezara s-a gândit.

— De când o nuntă n-a mai avut loc.

Femeia a părut stânjenită.

— Îmi pare rău.

Cezara a zâmbit.

— Nu trebuie.

Seara, după ce a închis, a verificat contul firmei.

Apoi contul ei personal.

Nu mai exista niciun cont comun cu Mihnea.

Nicio sumă care putea dispărea fără ca ea să știe.

Și-a amintit de mesajul primit în dimineața în care ar fi trebuit să fie mireasă:

„Banii nu sunt pierduți.”

Atunci crezuse că acele cuvinte schimbaseră totul.

Și schimbaseră.

Doar că nu în felul în care sperase Mihnea.

Mesajul nu salvase nunta.

Nu salvase relația.

Nu-l salvase pe el.

Îi salvase doar dreptul Cezarei de a afla adevărul înainte să accepte o altă minciună.

Iar cei doi ani în care strânsese bani nu fuseseră pierduți.

Doar că, în loc să plătească începutul unei căsnicii construite pe minciună, banii aceia ajunseseră să plătească începutul unei vieți în care Cezara știa exact cine decide ce se întâmplă cu ea.

Ea.