Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adela a ținut telefonul la ureche până când, după câteva semnale, un bărbat a răspuns.
— Alo?
— Domnul Nistor?
Marcela s-a apropiat imediat de pat.
— Mamă, închide.
Adela și-a întors capul spre ea.
— Nu.
Apoi a vorbit din nou în telefon.
— Sunt Adela Ionescu. Femeia de la care ați cumpărat terenul.
La celălalt capăt s-a făcut o pauză.
— Bună ziua, doamnă Adela.
— Am nevoie să vorbesc cu dumneavoastră.
Marcela și-a dus mâna la frunte.
— Nu e nevoie să vină nimeni aici.
Nicoleta a privit-o.
— De ce?
— Pentru că nu e treaba lui ce discutăm noi în familie.
Adela a ridicat vocea cât a putut.
— Pământul meu a fost treaba lui când l-a cumpărat.
Bărbatul de la telefon a întrebat:
— S-a întâmplat ceva?
— Da. Vreau să știu cât ați plătit pentru teren.
Marcela a făcut un pas spre noptieră.
Nicoleta s-a pus imediat între ea și pat.
— Las-o.
Marcela s-a oprit.
— Voi chiar vreți să faceți circ?
Adela nici măcar nu s-a uitat la ea.
— Domnule Nistor, cât ați plătit?
Bărbatul a ezitat.
— În contract sunt treizeci și șase de mii de lei.
— Asta știm.
— Și…
S-a oprit.
Adela și-a strâns telefonul în mână.
— Și?
— Mai sunt niște bani pe care i-am dat separat.
Marcela a închis ochii.
Nicoleta a simțit că îi îngheață mâinile.
— Cât? a întrebat Adela.
— Douăzeci și patru de mii de lei.
Camera a amuțit.
Nicoleta s-a întors lent spre sora ei.
— Douăzeci și patru de mii?
Marcela n-a răspuns.
Adela părea că nu mai respiră.
— Deci terenul s-a vândut cu șaizeci de mii?
— Da, doamnă.
— Și cui i-ați dat banii?
— Doamnei Marcela. O parte prin transfer, o parte numerar.
Marcela a izbucnit:
— Așa am stabilit pentru cheltuieli!
Nicoleta a ridicat vocea.
— Ce cheltuieli de douăzeci și patru de mii de lei?
Bărbatul de la telefon a continuat, prudent:
— Eu am și mesajele. Doamna Marcela mi-a spus că diferența nu trebuie trecută în discuțiile cu familia și că dumneavoastră sunteți de acord cu vânzarea.
Adela și-a dus mâna la piept.
— Eu nici nu știam că se vinde.
Bărbatul a tăcut.
— Doamnă… eu nu știam asta.
Marcela a spus imediat:
— Nu te preface acum că nu știai nimic!
— Eu am văzut o procură autentică.
— Exact!
Marcela s-a întors spre mamă.
— Vezi? Procura era legală.
Adela și-a ridicat ochii spre ea.
— Nu te-am întrebat dacă hârtia era legală. Te-am întrebat dacă eu ți-am spus să-mi vinzi pământul.
Marcela n-a răspuns.
Adela a închis apelul după ce i-a cerut cumpărătorului să vină a doua zi cu toate documentele și dovezile de plată.
Când a pus telefonul pe noptieră, mâna îi tremura.
Nicoleta s-a așezat lângă ea.
— Mamă, ești bine?
— Nu.
Răspunsul a venit simplu.
— Dar vreau să terminăm.
Marcela a rămas în picioare.
— Eu am făcut tot ce am făcut pentru tine.
Adela s-a uitat la ea.
— Atunci spune-mi unde sunt șaizeci de mii de lei.
— Am plătit lucruri.
— Ce lucruri?
Marcela și-a ridicat mâinile.
— Medicamente. Doctori. Mâncare. Taxe. Drumuri. Casa asta.
Nicoleta a luat un caiet de pe noptieră.
— Bun. Le scriem.
Marcela a privit-o.
— Ce?
— Ai spus că ai cheltuit pentru mama. Spune sumele.
— Nu țin contabilitate la fiecare pâine cumpărată.
— Nu vorbim despre pâine. Vorbim despre șaizeci de mii de lei.
Marcela s-a înroșit.
— Eu am pierdut luni întregi cu ea!
Adela a închis ochii.
— Eu sunt „ea”?
Marcela s-a oprit.
— Mamă, n-am vrut să spun…
— Ba ai spus.
Adela s-a ridicat puțin în pat.
— Dacă ai avut grijă de mine și ai obosit, puteai să-mi spui. Dacă ai cheltuit bani pentru mine, puteai să-mi arăți. Dacă aveai nevoie de ajutor, puteai să-i ceri surorii tale.
A făcut o pauză.
— Dar nu puteai să-mi vinzi pământul și să păstrezi secretul.
Marcela și-a strâns buzele.
— Pământul oricum ar fi ajuns la noi.
Nicoleta a privit-o.
— Asta ai crezut?
— Suntem fiicele ei.
Adela a rămas nemișcată.
— Deci despre asta era.
Marcela a realizat prea târziu.
— Nu, mamă…
— Ai vândut ceva ce credeai că oricum va fi al tău într-o zi.
— Nu asta am spus.
— Exact asta ai spus.
În camera mică s-a făcut liniște.
Pătura croșetată alunecase puțin de pe picioarele Adelei. Nicoleta a tras-o la loc.
Marcela a rămas lângă dulap, cu privirea în podea.
— Am datorii, a spus într-un târziu.
Nicoleta a ridicat capul.
— Ce?
Marcela a început să plângă.
— Am datorii.
— Ce datorii?
— Creditul. Cardurile. Firma lui Dan n-a mers bine. Am acoperit rate, furnizori…
Adela a închis ochii.
— Cât ai luat din banii mei?
Marcela nu răspundea.
— Toți?
— Nu.
— Cât?
— Aproape treizeci de mii.
Nicoleta s-a ridicat.
— Ai luat jumătate din bani?
— Aveam de gând să-i pun la loc.
— Când?
— Nu știu.
— Și restul?
— Sunt în contul meu.
Nicoleta a râs fără veselie.
— Deci mama nu are nici teren, nici bani, dar tu ai făcut totul „pentru ea”.
Marcela și-a șters obrajii.
— Am intrat într-o situație proastă.
Adela a privit-o lung.
— Și ai hotărât că eu sunt soluția.
— Mamă…
— Nu.
Vocea bătrânei era slabă, dar fermă.
— Mâine mergem la avocat.
Marcela a încremenit.
— La avocat?
— Da.
— Sunt fiica ta.
— Tocmai de asta doare.
A doua zi, cumpărătorul a venit cu actele.
Avea copii după transferuri, conversații și chiar o fotografie a plicului în care îi dăduse Marcelei banii numerar.
— Eu am crezut că doamna Adela știe, a spus el. Procura permitea tranzacția și mi s-a spus că familia vrea să vândă repede.
Adela l-a privit.
— Eu nu știam nimic.
Bărbatul părea sincer tulburat.
— Îmi pare rău.
Avocatul familiei a fost chemat în aceeași după-amiază.
A cerut procura.
A citit-o atent.
— Documentul este autentic, a spus el. Dar trebuie văzut exact ce puteri conține și în ce condiții a fost obținut consimțământul. Iar dacă există bani ascunși ori folosiți în interes personal, problema este separată de simpla existență a procurii.
Marcela stătea într-un colț al camerei.
— O să restitui tot.
Adela s-a uitat la ea.
— Când?
— Cât pot de repede.
— Nu vreau promisiuni.
Avocatul a intervenit:
— Primul pas este revocarea procurii.
Adela a dat imediat din cap.
— Astăzi.
Marcela a ridicat privirea.
— Mamă…
— Astăzi.
Nicoleta nu a spus nimic.
Nu voia ca sora ei să poată spune mai târziu că ea o întorsese pe mamă împotriva ei.
Adela lua singură deciziile.
Procura a fost revocată.
Conturile au fost verificate.
Din cei șaizeci de mii de lei, douăzeci și nouă de mii fuseseră folosiți de Marcela pentru propriile datorii.
O parte din rest fusese cheltuită într-adevăr pentru mamă.
Medicamente.
Reparații.
Facturi.
Dar nu atât cât susținuse.
Mai rămăseseră aproape douăzeci de mii într-un cont al Marcelei.
Banii aceia s-au întors imediat la Adela.
Pentru diferență s-a făcut un angajament clar de restituire.
Nicoleta era furioasă.
— Eu aș merge mai departe.
Adela a privit-o.
— Știu.
— Mamă, te-a mințit.
— Știu.
— A vândut terenul fără să știi.
— Știu.
— Și a luat banii.
Adela și-a ridicat mâna.
— Știu, Nicoleta.
Fiica cea mică a tăcut.
— Dar decizia despre ce fac mai departe este a mea.
Nicoleta a inspirat adânc.
— Bine.
Adela a zâmbit foarte puțin.
— Asta vreau de la voi amândouă. Să înțelegeți că încă pot decide.
Marcela nu a mai venit câteva săptămâni.
Nu fiindcă Adela îi interzisese.
Ci pentru că îi era rușine.
Într-o după-amiază, a apărut singură la ușă.
Fără sacoșe.
Fără medicamente.
Fără dosare.
S-a așezat pe scaunul de lângă pat.
— Pot să stau?
Adela a privit-o.
— Poți.
Au stat mult fără să vorbească.
Apoi Marcela a spus:
— Mi-am spus că pământul oricum rămâne în familie.
Adela a rămas tăcută.
— Și după aia mi-am spus că tu nu-l mai folosești.
Tot tăcere.
— Și după aia că am făcut atâtea pentru tine încât…
S-a oprit.
— Încât ți se cuvenea?
Marcela a început să plângă.
— Da.
Adela a privit-o.
— Asta a fost greșeala ta cea mai mare.
— Știu.
— Nu, Marcela. Nu banii.
Fiica ei a ridicat ochii.
— Ai început să mă vezi ca pe ceva ce urmează să rămână după mine.
Marcela și-a acoperit fața.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Nu a urmat o împăcare spectaculoasă.
Adela nu a uitat.
Și nici nu a vrut să uite.
Dar i-a permis fiicei să revină treptat.
Cu o condiție simplă:
Nicio hârtie.
Nicio semnătură.
Niciun ban administrat de ea.
Marcela a acceptat.
În lunile următoare, a început să restituie lunar banii folosiți.
Uneori 1.000 de lei.
Alteori 1.500.
Nicoleta verifica doar dacă mama îi cerea.
Nu mai voia să devină ea noul om care controla tot.
Adela și-a organizat altfel lucrurile.
Pensia intra direct în contul ei.
Facturile erau plătite prin bancă.
Pentru orice document important, mergea cu un avocat sau cu o persoană neutră.
Niciuna dintre fiice nu mai avea procură generală.
Într-o zi, Nicoleta a întrebat-o:
— Mamă, și cu moștenirea ce faci?
Adela și-a întors capul foarte încet.
Nicoleta a ridicat imediat mâinile.
— Nu pentru mine. Întreb doar dacă ai schimbat ceva după ce s-a întâmplat.
Adela a zâmbit.
— Văd că și tu ai nevoie de lecții.
Nicoleta a roșit.
— Bine. Retrag întrebarea.
— Foarte bine.
Apoi Adela a devenit serioasă.
— Dar îți spun ceva.
— Ce?
— Nu repar ce a făcut Marcela dându-ți ție mai mult.
Nicoleta a dat din cap.
— Înțeleg.
— Chiar?
— Da.
Adela a privit spre fereastră.
— Pământul era al meu. Banii sunt ai mei. Ce rămâne într-o zi va fi altă discuție. Dar nu vreau să-mi trăiesc ultimii ani ca și cum sunt doar începutul moștenirii voastre.
Nicoleta s-a apropiat și i-a aranjat perna.
— Bine, mamă.
— Și încă ceva.
— Ce?
— Nu-mi mai spune „partea mea de moștenire”.
Nicoleta a zâmbit jenată.
— N-am spus azi.
— Ai spus destul în capul tău.
Amândouă au râs.
Un an mai târziu, Marcela terminase de restituit aproape toată suma.
În ultima lună a venit cu un plic.
L-a pus pe noptieră.
— Ultimii bani.
Adela l-a privit.
— Pune-i în sertar.
Marcela a făcut-o.
Apoi a rămas în picioare.
— Asta e tot?
— Ce vrei să-ți dau? Chitanță?
Marcela a zâmbit slab.
— Nu.
S-a așezat.
— Mamă, pot să te întreb ceva?
— Întreabă.
— O să mă ierți vreodată complet?
Adela s-a gândit.
— Nu știu.
Marcela a coborât ochii.
— Dar pot să te iubesc și fără să uit ce ai făcut.
Fiica ei a început să plângă.
Adela i-a întins o batistă.
— Asta e mai greu decât să uit. Pentru amândouă.
După câteva minute, Nicoleta a intrat cu o pungă de mere.
S-a uitat la soră.
Apoi la mamă.
— Am întrerupt ceva?
Adela a luat un măr.
— Nu. Tocmai terminam o datorie.
Marcela a zâmbit trist.
Nicoleta a pus merele pe masă.
Cele două surori nu redeveniseră apropiate imediat.
Poate nu aveau să mai fie niciodată ca înainte.
Dar conflictul nu mai era despre cine va lua ce după moartea mamei.
Era despre cum puteau să stea lângă ea cât timp încă era acolo.
Iar Adela învățase ceva pe care nu crezuse că va trebui să-l învețe la șaptezeci și șase de ani:
Încrederea în familie nu înlocuiește dreptul de a ști ce semnezi.
Iubirea nu este procură.
Grija nu este proprietate.
Iar faptul că un copil te ajută nu îi dă dreptul să decidă, în tăcere, că lucrurile tale au devenit deja ale lui.