Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alina s-a așezat, dar nu și-a scos geaca. Sorin a rămas în picioare lângă ușă, cu telefonul încă în mână, iar copiii s-au uitat când la mine, când la părinții lor. Nu voiam discuția aceea în fața lor. — Mara, ia-l pe Luca și arată-i tatălui vostru desenul pe care l-ați făcut ieri, am spus. Sorin a înțeles și i-a dus în sufragerie. Când ușa s-a închis, am împins caietul spre Alina. — În prima săptămână am cheltuit cât ne așteptam. După aceea am început să luăm din banii puși deoparte pentru medicamentele tatălui tău.
Alina s-a uitat din nou la bonul de la farmacie. — Ce vrei să spui? — Că în ziua a șaisprezecea am mers să-i cumpăr tratamentul și n-am mai avut bani pentru toate cutiile. Tatăl tău a lăsat două la farmacie. — De ce nu m-ai sunat? — Te-am sunat pentru banii copiilor în prima săptămână. Mi-ai spus că îi trimiți imediat. N-au venit. După aceea ne-ai anunțat că mai rămâneți câteva zile. Apoi încă câteva. — Puteai să-mi spui că e atât de grav. — Alina, eu trebuia să-ți explic că două pensii nu se întind după vacanța voastră?
A deschis gura să răspundă, dar Petre a intrat în bucătărie. Se mișca încet, iar eu știam că îl durea genunchiul. Alina s-a întors spre el. — Tată, chiar n-ai luat medicamentele? — Am luat ce era mai important. — Și nu puteai să-mi spui? Petre și-a tras scaunul și s-a așezat. — Puteam. Și tu puteai să te întorci când ai spus că te întorci.
Sorin a revenit singur. Copiii rămăseseră în sufragerie. — Hai să nu facem din asta ceva mai mare decât este, a spus el. Spuneți suma și o rezolvăm acum. — Tocmai asta încerc să vă explic, am răspuns. Nu suma este problema. — Dar de bani vorbim. — Nu. Vorbim despre faptul că ați plecat pentru șapte zile și v-ați întors după douăzeci și una. N-ați întrebat o singură dată dacă mai putem. Ne-ați anunțat.
Alina și-a trecut mâna peste frunte. — Am crezut că vă face plăcere să stați cu ei. — Ne face. — Atunci nu înțeleg. — Faptul că-mi iubesc nepoții nu înseamnă că pot să-i cresc trei săptămâni ori de câte ori găsiți voi încă o pensiune.
Sorin a pus telefonul pe masă. — Eu v-am spus că plătim. — Și dacă Petre ajungea să nu-și poată lua tratamentul încă o săptămână? Tot transferai banii și considerai că s-a rezolvat? El n-a răspuns.
Am deschis caietul. Nu făcusem o socoteală ca să le cer bani pentru fiecare iaurt sau felie de pâine. Petre notase doar cumpărăturile mari și zilele în care Alina ne spusese că se întoarce. Lângă prima sâmbătă scria „vin acasă”. Mai jos era miercuri. Apoi „începutul săptămânii”. Trei promisiuni, toate trecute.
Alina a răsfoit două pagini și s-a oprit. — N-am realizat că v-am pus în situația asta. — Pentru că n-ai întrebat, i-am spus. Ai presupus că, dacă nu ne plângem, putem.
Atunci Petre a spus ceva ce eu nu știam. — În a doua săptămână, Mara m-a întrebat dacă mama și tata mai vin sau dacă rămâne aici până începe școala.
Alina și-a ridicat brusc privirea. — A zis asta? — Da. — De ce nu mi-ai spus? — Pentru că nu voiam să-i fac pe copii să creadă că au greșit cu ceva. Ei n-au nicio vină.
Pentru prima dată de când intrase în casă, Alina n-a mai încercat să se apere. S-a uitat spre sufragerie. De acolo se auzea Luca povestindu-i ceva lui Sorin, fără să știe despre ce discutam noi.
După câteva clipe, Alina și-a scos geaca. — Cât ați cheltuit? De data aceasta n-am mai refuzat întrebarea. I-am arătat totalul. A făcut transferul pe loc, inclusiv suma necesară pentru medicamentele pe care Petre le amânase. — Mâine merg eu și i le cumpăr, a spus. — Nu trebuie. — Ba da. Asta măcar pot s-o fac.
Am strâns bonurile, dar am lăsat caietul pe masă. — Mai este ceva. — Ce? — De acum înainte, copiii rămân la noi când ne întrebați și noi spunem că putem. Dacă spuneți trei zile, sunt trei zile. Dacă apare ceva și vreți să prelungiți, întrebați. Nu anunțați. Și lăsați bani pentru cheltuielile lor de la început.
Sorin a părut deranjat. — Adică trebuie să facem programare la bunici? — Dacă asta te ajută să ții minte că și bunicii au viața lor, da, a răspuns Petre.
Alina s-a întors spre soțul ei. — Sorin, ajunge. Au dreptate. — Eu n-am spus că n-au. Doar că… — Ba exact asta faci. Noi am plecat o săptămână și am stat trei. Mama ne-a cerut bani și eu am uitat. Tata și-a amânat medicamentele. Nu mai avem ce explica.
N-am simțit satisfacție când am auzit-o. Mi-a părut rău că fusese nevoie să ajungem acolo ca să spunem niște lucruri care ar fi trebuit să fie de la sine înțelese.
A doua zi, Alina a venit singură. L-a luat pe Petre și au mers la farmacie. Când s-au întors, avea într-o pungă toate cutiile care lipsiseră. A rămas apoi la cafea aproape două ore. Nu mi-a mai explicat cât de bună fusese oferta de la mare. M-a întrebat în schimb de când îl supăra mai tare genunchiul pe tatăl ei și când fusese ultima dată când plecaserăm noi undeva.
— De plecat? am întrebat. — Da. Voi doi. Fără noi, fără copii. — Nici nu mai știu. Petre a râs. — Eu știu. Acum patru ani. Trei nopți.
Alina n-a spus nimic atunci, dar întrebarea n-a rămas fără urmări.
O lună mai târziu m-a sunat într-o marți. — Mamă, pot să te întreb ceva? — Întreabă. — Sâmbătă am avea nevoie să stai cu copiii de la patru până pe la zece seara. Puteți? Am rămas câteva secunde tăcută. Era prima dată când formula întrebarea astfel. — Putem. — Sigur? Dacă tata nu se simte bine, găsim altă soluție. — Suntem bine. Adu-i.
Sâmbătă a venit cu copiii, dar și cu o sacoșă. Avea lapte, fructe, iaurturi și ce le mai plăcea lor. — Pentru șase ore ai adus jumătate de magazin? am întrebat. — Mai bine așa decât invers, a spus ea.
Am râs amândouă. Nu uitasem cele trei săptămâni, dar nici nu voiam să-mi pedepsesc fiica la nesfârșit pentru ele. Voiam doar să nu se mai repete.
Schimbarea cea mai mare a venit spre sfârșitul toamnei. Alina și Sorin au apărut într-o duminică împreună cu copiii. După prânz, fiica mea a pus un plic pe masă.
— Ce mai e și asta? am întrebat. — Patru nopți la o stațiune balneară. Pentru tine și tata. — Alina, nu trebuia să cheltuiți bani. — Știu. Nu e plată pentru că ați stat cu copiii. Banii aceia vi i-am dat atunci. Asta e altceva. Voi stați acasă și ne ajutați de ani de zile. M-am gândit că poate ar fi cazul să plecați și voi undeva, iar noi să rămânem cu copiii noștri.
Petre a luat plicul și s-a uitat la mine. — Patru nopți? — Patru, a spus Alina. Și dacă vă place, nu aveți voie să mă sunați să-mi spuneți că mai rămâneți încă două săptămâni.
Am râs, inclusiv Sorin.
Am plecat în luna următoare. În prima seară, pe la opt, am pus mâna pe telefon să o sun pe Alina și să întreb dacă au mâncat copiii. Petre mi l-a luat ușor din mână și l-a pus pe noptieră.
— Sunt cu părinții lor, Silvia. Se descurcă.
M-am uitat la el și mi-am dat seama cât de rar ne spuseserăm și nouă aceleași cuvinte.
Patru zile mai târziu ne-am întors acasă odihniți. Iar de atunci, când Alina are nevoie de ajutor cu copiii, nu-mi mai spune când îi aduce. Mă întreabă mai întâi dacă putem.