Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la preot, apoi la Valeria, care mă privea deja cu nerăbdare, așteptând să-i confirm povestea.
— Nu, părinte. Nu eu v-am chemat. Nici nu știam că veniți. Dar dacă tot ați ajuns aici, vă primesc cu respect. Nu vreau să vă pun într-o situație neplăcută. Vreau doar să înțelegeți că nu am fost întrebată și că nu mi se pare corect să fiu prezentată drept o femeie fără credință înainte să mă cunoașteți.
Preotul a încuviințat din cap.
— Atunci să lămurim un lucru. Sfințirea unei locuințe nu este o pedeapsă și nici un mijloc prin care să-i arătăm cuiva că nu este suficient de bun. Eu am venit să aduc o binecuvântare, nu să judec familia în care intru.
Valeria a făcut un pas înainte.
— Dar eu am vrut să-i fac un bine! Tocmai asta nu înțelege. Eu merg la biserică, țin toate sărbătorile și nu vreau ca nepoata mea să crească fără Dumnezeu.
— Mama, fetița mea nu crește fără Dumnezeu doar pentru că eu nu sunt în fiecare duminică la slujbă, i-am răspuns. Și nici nu cred că trebuie să mă vorbești de rău ca să-i demonstrezi cuiva cât de credincioasă ești.
— Eu te-am vorbit de rău? Am spus adevărul!
Preotul a ridicat ușor mâna, cerându-ne să ne oprim.
— Doamnă Valeria, poate că ar fi bine să nu continuăm discuția în felul acesta. Fiecare om are o viață pe care noi nu o cunoaștem în întregime. Nu știm ce greutăți are, ce face pentru ceilalți sau ce poartă în suflet. Nu este treaba mea să dau note nimănui.
Valeria și-a aranjat baticul și a privit spre ușă, dar nu părea dispusă să renunțe.
— Părinte, eu știu foarte bine cum stau lucrurile în familia asta. Dacă nu mă ocup eu de toate, nimeni nu mai ține cont de nimic.
Am privit-o câteva clipe. Era aceeași frază pe care o auzisem de nenumărate ori. De fiecare dată când voia să hotărască în locul nostru, spunea că o face pentru binele familiei.
— Mamă, tocmai asta este problema. Tu crezi că trebuie să te ocupi de toate, inclusiv de lucrurile care nu te privesc. Dar eu nu ți-am cerut niciodată să hotărăști în locul meu cum trebuie să-mi trăiesc credința.
— După câte am făcut eu pentru voi!
Am rămas tăcută câteva secunde. Apoi am spus ceva ce evitasem să-i spun în față aproape un an.
— Dacă tot vorbim despre ce am făcut unii pentru alții, poate ar trebui să ne amintim și de iarna trecută.
Valeria m-a privit nedumerită.
— Ce legătură are iarna trecută?
— Atunci când ai rămas cu facturile restante și nu mai aveai bani pentru toate medicamentele, cine te-a ajutat?
Fața i s-a schimbat.
— Nu văd ce rost are să discutăm despre asta acum.
— Nici eu nu voiam să discut. Tocmai de aceea nu am spus nimănui. Am plătit facturile prin contul meu și am comandat medicamentele de care aveai nevoie. Nu ți-am cerut niciun ban înapoi și nici nu i-am povestit lui Radu. Știam că îți era greu și nu voiam să te simți umilită.
Preotul a rămas tăcut. Valeria și-a coborât privirea spre podea.
— Nu era nevoie să spui asta în fața părintelui, a murmurat ea.
— Ai dreptate. Nu era nevoie. Dar nici nu era nevoie să mă aduci în fața unui străin ca să-i explici că nu sunt suficient de credincioasă. Eu nu ți-am cerut niciodată să-mi dovedești cât de des mergi la biserică. Te-am ajutat pentru că erai într-o situație grea și pentru că ești mama soțului meu.
Valeria a făcut câțiva pași spre cuier.
— Bine. Dacă așa stau lucrurile, nu mai am ce căuta aici.
— Mamă, nimeni nu te dă afară, i-am spus. Dar nu vreau să mai vii neanunțată și să vorbești despre mine în felul acesta.
Și-a luat geanta, și-a potrivit paltonul și a ieșit fără să-și ia rămas-bun. Preotul a rămas câteva clipe lângă ușă, vizibil stânjenit de întâmplare.
— Îmi pare rău că vizita a început așa, mi-a spus.
— Nu dumneavoastră trebuie să vă pară rău, părinte.
— Dacă doriți în continuare să facem sfințirea, o facem cu drag. Dacă preferați altă dată, nu este nicio supărare.
— Aș dori să o facem acum. Nu am nimic împotriva acestui lucru.
Preotul și-a scos cele necesare din traistă, iar eu l-am însoțit prin camere. Am stat de vorbă câteva minute după aceea. Nu m-a întrebat cât de des merg la biserică și nici nu mi-a ținut vreo predică. Mi-a spus doar că uneori oamenii confundă obiceiul cu bunătatea și că nu ar trebui să le măsurăm pe una prin cealaltă.
Când a plecat, i-am mulțumit și am închis ușa.
Radu a ajuns acasă după aproximativ o oră. A găsit-o pe fetița noastră la masă, desenând, iar pe mine în bucătărie, pregătind prânzul.
— A fost mama pe aici? m-a întrebat imediat.
Am lăsat cuțitul jos.
— Da. A venit cu preotul de Bobotează.
— Și nu mi-a spus nimic.
— Nici mie. Mi-a spus însă părintelui că în casa noastră trebuie făcută sfințire pentru că eu nu merg la biserică.
Radu a oftat și s-a așezat pe un scaun.
— Iar a început cu lucrurile astea?
— Nu doar atât. I-am spus și despre facturile și medicamentele pe care le-am plătit pentru ea iarna trecută.
Radu a ridicat privirea.
— Ce facturi? Ce medicamente?
Atunci i-am povestit totul. În urmă cu un an, Valeria mă sunase într-o seară și îmi spusese că nu se descurcă. Pensia îi intrase cu întârziere, avea două facturi restante și trebuia să cumpere mai multe medicamente. Nu voia să-i spună fiului ei, pentru că se temea că va începe să-i reproșeze că nu-și gestionează banii.
O ajutasem fără să stau pe gânduri. Plătisem facturile și îi trimisesem medicamentele prin curier. Făcusem asta în mai multe rânduri, iar apoi nu mai vorbisem despre subiect.
— De ce nu mi-ai spus? m-a întrebat Radu.
— Pentru că mi-a cerut să păstrez discreția. Și pentru că nu am considerat că trebuie să primească cineva aplauze pentru că ajută un om din familie.
Radu și-a trecut mâna peste frunte.
— Și după toate astea, mama a venit să te certe în fața preotului?
— Nu vreau să transform ajutorul acela într-o datorie pe care trebuie să o recunoască. Dar nici nu mai accept să fiu tratată ca și cum aș fi un om rău.
În seara aceea, Radu și-a sunat mama. Nu am auzit toată conversația, dar la un moment dat vocea lui s-a ridicat.
— Mamă, Corina te-a ajutat când ai avut nevoie. Nu ți-a cerut nimic și nu mi-a spus nici mie. Iar tu te-ai dus la ea acasă cu preotul ca să-i explici că nu e o femeie credincioasă? Nu ți se pare că ai întrecut măsura?
Valeria a încercat să se apere. I-a spus că intenția ei fusese bună și că nu înțelegea de ce Corina făcuse atâta caz dintr-o vizită de Bobotează.
— Nu vizita este problema, mamă. Problema este că ai intrat neanunțată și ai vorbit despre soția mea ca despre un om care trebuie îndreptat. Este casa noastră. Data viitoare ne întrebi înainte să vii.
Au închis fără să se împace.
Au trecut câteva săptămâni. Valeria nu m-a sunat și nici eu nu am căutat-o. Nu voiam să prelungesc cearta, dar nici nu aveam de gând să mă comport ca și cum nu se întâmplase nimic.
Într-o duminică, am primit un telefon de la ea. Mi-a spus că vrea să vină să o vadă pe nepoată.
— Poți să vii, mamă. Dar te rog să ne anunți înainte, i-am răspuns.
A venit după-amiază, cu o pungă de portocale și câteva prăjituri pentru copil. A intrat mai încet decât de obicei și nu a început să-mi spună ce ar trebui să fac.
În timp ce fetița se juca în camera ei, Valeria a rămas cu mine în bucătărie.
— Corina, să știi că nu trebuia să-mi amintești de banii aceia în fața părintelui, a spus ea.
Am privit-o fără să răspund imediat.
— Nu am vrut să te umilesc. Dar m-ai pus într-o situație în care trebuia să mă apăr pentru ceva ce nu făcusem.
— Eu am vrut să vin cu preotul pentru binele vostru, a spus ea.
— Și eu am vrut să te ajut când ai avut nevoie. Dar niciunul dintre lucrurile astea nu ne dă dreptul să hotărâm în locul celuilalt.
Valeria a rămas cu privirea pe masă.
— Poate că am exagerat, a spus într-un târziu.
Nu mi-a cerut iertare în mod direct și nici nu am insistat. Pentru mine, faptul că recunoscuse măcar atât era un început.
De atunci, a mai venit la noi de multe ori. Uneori vorbeam despre lucruri obișnuite, alteori nu eram de acord. Dar a început să mă întrebe înainte să vină și nu mi-a mai făcut observații despre cât de des merg la biserică.
În următorul an, de Bobotează, a sunat înainte să plece de acasă.
— Corina, ești acasă? Aș vrea să trec pe la voi. Dacă nu deranjez.
Am zâmbit ușor.
— Suntem acasă, mamă. Te așteptăm.
Nu am devenit cele mai apropiate persoane din lume și nici nu am uitat întâmplarea din hol. Dar am înțeles amândouă că respectul nu poate fi cerut numai de la cel mai tânăr și nici credința nu trebuie folosită ca măsură pentru a judeca bunătatea altuia.
În ziua aceea, când a intrat pe ușă, Valeria m-a salutat și m-a întrebat dacă poate să-și lase paltonul în cuier.
Un gest mic, poate, dar pentru mine a însemnat mai mult decât toate predicile pe care încercase să mi le țină până atunci.