Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Știți ce le-a spus Sorina invitaților despre această cină? a repetat Răzvan.
Am clătinat din cap.
— Nu. Mi-a spus doar că sărbătorește o reușită profesională și că vrea să-i cunosc pe câțiva oameni cu care lucrează.
Răzvan și-a coborât privirea spre masă.
— Atunci cred că trebuie să știți că ea le-a spus tuturor că dumneavoastră ați insistat să organizați această cină. Că vreți să-i faceți un cadou pentru promovare și că ați hotărât să plătiți masa.
Am rămas nemișcată.
— Eu? Dar nici măcar nu știam câte persoane vor veni!
— Știu. Tocmai de aceea m-am întors.
Răzvan mi-a povestit că, înainte să plece de la masă, o auzise pe Sorina discutând cu unul dintre invitați. Îi spusese că soacra ei are economii și că nu trebuie să-și facă griji pentru costuri. Când el întrebase dacă era sigură că eu acceptasem să plătesc, Sorina îi răspunsese că nu era prima dată când făceam un asemenea gest pentru familie.
— Mi s-a părut ciudat, doamna profesoară. V-am cunoscut destul de bine în liceu ca să știu că nu sunteți genul care să se laude cu banii sau să organizeze petreceri ca să impresioneze pe cineva.
Mi-am amintit atunci de băiatul slab, cu ghiozdanul aproape gol, care rămânea după ore și mă ruga să-i mai explic câte un exercițiu. Venise într-o zi la mine și îmi spusese că părinții lui voiau să-l retragă de la școală pentru că aveau nevoie de el la muncă.
Îl ajutasem să găsească o bursă și vorbisem cu dirigintele lui. Nu făcusem nimic extraordinar. Era un copil care voia să învețe și nu avea prea multe posibilități.
— Ai ajuns bine, Răzvan. Mă bucur să te văd.
— Am ajuns, doamna profesoară. Și n-am uitat cine m-a ajutat atunci.
Nu mi-a plăcut însă să simt că trecutul meu era folosit acum ca motiv pentru o datorie pe care nu o făcusem.
Răzvan s-a ridicat și a chemat responsabilul restaurantului. A venit un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, care s-a prezentat drept domnul Pavel.
— Bună seara. Doamna dorește să achite doar consumația personală. Am înțeles că există o neînțelegere privind plata întregii mese.
Domnul Pavel a privit nota, apoi m-a întrebat dacă eu făcusem rezervarea.
— Nu. Rezervarea a făcut-o nora mea. Eu am fost invitată.
— Atunci vom verifica datele rezervării și discuțiile purtate înaintea evenimentului.
A plecat câteva minute, iar eu am rămas cu Răzvan. Nu mai aveam chef nici să beau apa din pahar.
Când s-a întors, domnul Pavel avea o mapă subțire în mână.
— Doamnă, rezervarea a fost făcută de doamna Sorina, care a discutat meniul și a confirmat numărul invitaților. Nu avem nicio confirmare din partea dumneavoastră că v-ați asumat plata întregii mese.
— Atunci de ce mi-ați adus mie nota?
— Pentru că doamna Sorina a cerut personal ca nota finală să vă fie adusă dumneavoastră. Chelnerul a urmat indicația primită. Îmi pare rău pentru situație.
Domnul Pavel mi-a explicat că restaurantul urma să discute cu persoana care făcuse rezervarea și comandase meniul. Nu aveau să mă considere responsabilă doar pentru că fusesem prezentă la masă.
Am cerut nota separată pentru supa cremă și apa minerală. Am plătit-o și am păstrat bonul.
— Aș vrea să plec, am spus.
Dar înainte să ajung la ieșire, am auzit vocea Sorinei.
Se întorsese cu doi dintre invitați. Probabil observase că lucrurile nu se desfășurau așa cum își imaginase.
— Ce se întâmplă aici? De ce nu ați achitat?
Am privit-o fără să răspund imediat.
— Pentru că nu am comandat eu această masă și nu am spus nimănui că o voi plăti.
Sorina și-a încrucișat brațele.
— Dar sunteți familia noastră! Nu înțeleg de ce faceți atâta caz pentru o cină.
— Pentru tine poate fi doar o cină. Pentru mine sunt aproape două pensii.
Unul dintre invitați s-a apropiat de masă.
— Sorina, tu ne-ai spus că doamna Lidia ne invită. Eu chiar am crezut că este un cadou din partea dânsei.
— Nu am spus chiar așa, a încercat ea să explice.
Răzvan a intervenit calm:
— Ba da. Ai spus că doamna profesoară a insistat să plătească și că nu trebuie să ne facem griji pentru nota de plată.
Sorina s-a întors spre el.
— Tu de ce te bagi? Nici măcar nu ești din familie!
— Tocmai pentru că nu sunt din familie pot să spun ce am auzit fără să mă tem că supăr pe cineva.
Domnul Pavel a explicat invitaților că rezervarea fusese făcută de Sorina și că restaurantul nu avea niciun acord de plată din partea mea. A propus ca fiecare să-și achite consumația individuală, iar diferența să fie discutată cu persoana care organizase evenimentul.
Unul dintre bărbați și-a scos portofelul și a cerut să i se calculeze partea. Apoi a făcut același lucru și o altă invitată. În câteva minute, ceilalți au început să-și achite consumațiile.
Sorina era tot mai agitată.
— Nu se poate așa ceva! Eu am organizat o cină, nu o ședință de contabilitate!
— Atunci trebuia să o organizezi în numele tău, nu în numele meu, i-am răspuns.
Am plecat fără să mai aștept alte explicații.
În drum spre casă, fiul meu m-a sunat. Sorina îl anunțase deja că avusesem o reacție exagerată și că o făcusem de rușine în fața colegilor ei.
— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce v-ați certat?
I-am povestit totul, inclusiv despre nota de plată și despre ce spusese Răzvan.
La început, Cătălin a tăcut. Apoi mi-a spus că Sorina îi povestise că eu mă oferiserăm să plătesc masa.
— Cătălin, eu nu am promis nimic. Nici măcar nu știam ce se va comanda.
— O să vorbesc cu ea.
— Te rog să vorbești. Dar să nu-mi ceri să plătesc ca să vă fie vouă mai ușor.
A doua zi, Sorina a fost nevoită să discute direct cu restaurantul. Pentru că ea făcuse rezervarea și comandase meniul, iar invitații își achitaseră între timp consumațiile, a rămas de plătit doar diferența aferentă comenzilor pe care și le asumase. Restaurantul i-a cerut să achite suma rămasă, iar ea a făcut plata în două tranșe.
Nu am primit niciun ban înapoi, fiindcă nu plătisem nimic în locul ei. Dar am primit câteva mesaje de la invitații care își ceruseră scuze pentru felul în care se purtaseră. Unul dintre ei mi-a spus că nu ar fi acceptat niciodată să participe la o asemenea masă dacă ar fi știut adevărul.
Cu Sorina lucrurile au rămas reci o vreme. Cătălin a încercat să ne împace, dar i-am spus că nu voi mai participa la nicio întâlnire organizată de ea fără să știu de la început care sunt condițiile.
Câteva săptămâni mai târziu, Răzvan m-a sunat. Voia să mă invite la o întâlnire cu foștii mei elevi. Nu era nimic festiv sau costisitor. Fiecare urma să-și achite consumația, iar el se ocupase doar de rezervare.
Am acceptat cu bucurie.
În seara aceea, când am intrat în restaurant, m-au întâmpinat oameni pe care nu-i mai văzusem de zeci de ani. Unii aveau copii, alții nepoți. Mi-au povestit ce meserii aveau, ce reușiseră să construiască și ce își aminteau din anii de școală.
Răzvan a ridicat paharul și a spus câteva cuvinte despre profesorii care îl ajutaseră să ajungă unde era.
Nu m-am simțit niciodată atât de bogată într-un restaurant.
Nu pentru că cineva îmi plătise masa, ci pentru că, după atâția ani, un fost elev își amintea că nu-l lăsasem singur când îi fusese greu.
Iar eu înțelesesem ceva ce nu avusesem nevoie să învăț la catedră: respectul nu se măsoară în valoarea unei note de plată, ci în felul în care te poartă oamenii atunci când cred că nu au nimic de câștigat de la tine.