Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ruxandra, bine că ai răspuns. Trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat ieri.
Am rămas cu telefonul la ureche, privind cafeaua de pe masă.
— Ce s-a întâmplat, Doru? Petrecerea a fost reușită?
— Nu chiar. Matei este foarte supărat. A aflat că ai fost la restaurant și că Simona te-a trimis acasă. Plânge de azi-dimineață și mă întreabă de ce nu te-am lăsat să intri.
Am închis ochii pentru câteva secunde.
— Și ce i-ai spus?
— I-am spus că a fost o neînțelegere și că nu am vrut să stricăm aniversarea.
— Doru, de ce nu ai avut curajul să-i spui adevărul în fața copilului? De ce nu i-ai spus că soția ta m-a dat afară și că tu ai stat lângă ea fără să mă aperi?
— Nu trebuia să ajungem aici. Simona era nervoasă, avea multe de organizat. Știi cum este când pregătești o petrecere pentru atâția oameni.
— Știu foarte bine cum este. Am organizat și eu destule mese la restaurantul vostru. Dar nu am văzut niciodată pe cineva alungat de la ușă pentru că nu era pe o listă.
— Nu a fost chiar așa. Poate a exagerat puțin.
— A spus că am venit să mănânc gratis. Eu, Doru! Eu, care am pus bani în restaurantul acela când nu aveați nici măcar cu ce plăti furnizorii!
Fratele meu a tăcut.
— Și tortul? l-am întrebat. Ce ați făcut cu el?
— L-am pus la rece. Matei a vrut să știe cine l-a făcut. I-am spus că tu.
— I-ai spus și de ce nu am rămas?
— Nu am vrut să-i stric ziua.
— Dar ai putut să-i strici bucuria după ce a aflat singur ce s-a întâmplat?
Mi-a spus că Matei găsise felicitarea și cadoul. Citise mesajul meu și înțelesese că mătușa lui venise să-l sărbătorească, dar nu fusese primită în restaurant. Încercase să mă sune în seara aceea, însă telefonul meu fusese pe silențios.
— Vrea să te vadă, Ruxandra. M-a rugat să te sun.
Mi s-a făcut dor de băiat. Nu avea nicio vină pentru felul în care se purtaseră părinții lui.
— Îl primesc oricând la mine. Și o să-i duc și cadoul, dacă nu l-a desfăcut încă. Dar cu voi trebuie să lămuresc altceva.
— Ce anume?
— De ce ai acceptat să mă trateze așa în locul în care am muncit și eu alături de soțul meu.
— Ruxandra, nu începe iar. Am destule probleme cu restaurantul.
Am rămas puțin tăcută. Tocmai rostise cuvintele care mi-au arătat cât de diferit vedeam noi doi situația.
— Ce probleme ai?
— Sunt niște plăți de făcut și luna asta. Furnizorul a mărit prețurile, iar încasările nu au fost grozave. Mă gândeam să te întreb dacă mă poți ajuta până ne revenim.
Am privit spre fotografia soțului meu, așezată pe raftul din sufragerie.
În primii ani, când restaurantul abia se ținea pe picioare, soțul meu și Doru făcuseră multe sacrificii. Eu contribuisem cu economiile noastre, iar când soțul meu nu mai putuse lucra, renunțasem la partea mea din câștiguri. Nu voiam ca fratele meu să piardă afacerea pentru care munciseră amândoi.
După moartea soțului meu, Doru continuase să mă caute atunci când apăreau cheltuieli neașteptate. Uneori mă rugase să-l ajut până la următoarele încasări, alteori plătisem câte o factură sau o reparație urgentă. Nu făcusem socoteala fiecărei sume. Îmi spuneam că îl ajut să păstreze ceva ce construiseră împreună cu omul meu.
Dar în ziua aceea, după ce fusesem alungată de la aniversarea nepotului, nu mai puteam să mă prefac că nimic nu se schimbase.
— Doru, nu te mai pot ajuta cu restaurantul.
— Cum adică?
— Exact cum ai auzit. Nu voi mai plăti facturi, nu voi mai acoperi lipsurile și nu voi mai împrumuta bani pentru afacere.
— Dar nu poți să faci asta tocmai acum! Știi că avem cheltuieli.
— Știu. Le-am cunoscut mai bine decât crezi. Dar acum aveți o afacere care funcționează și doi oameni care o conduc. Va trebui să vă organizați fără ajutorul meu.
— Nu este numai afacerea mea. Știi cât ai contribuit și tu.
— Tocmai de aceea mă doare că ai lăsat-o pe Simona să vorbească despre mine ca despre o femeie care a venit să mănânce gratis.
— Nu poți să arunci la gunoi atâția ani pentru o ceartă.
— Nu arunc nimic. Îmi amintesc foarte bine anii aceia. Dar nu mai vreau să continui un sacrificiu pe care voi îl considerați acum o obligație.
Doru a început să-mi explice că Simona nu avusese intenții rele, că se ocupase de toate pregătirile și că poate ar fi trebuit să mă anunțe dinainte că nu aveam loc la petrecere.
— Nu aveam nevoie de un loc rezervat din milă, Doru. Aveam nevoie de respect. Sunt sora ta și mătușa băiatului tău. Nu trebuia să-mi demonstrez dreptul de a intra în restaurantul la care am contribuit.
— O să vorbesc cu ea.
— Vorbește cu cine vrei. Dar hotărârea mea rămâne aceeași.
Am încheiat convorbirea fără să ne certăm mai mult.
În după-amiaza aceea, Matei m-a sunat personal.
— Mătușă, de ce nu ai intrat ieri?
— Pentru că mama ta mi-a spus că nu sunt invitată, dragul meu.
— Dar eu te-am așteptat. Știam că vii cu tortul pe care îl faci tu.
— Am venit, Matei. Ți-am lăsat și cadoul. Nu am vrut să-ți stric ziua.
— Tata mi-a spus că v-ați certat, dar nu mi-a spus că te-a dat mama afară.
— Nu vreau să te pun la mijloc. Tu nu ai nicio vină și nu trebuie să alegi între noi.
— Pot să vin la tine duminică?
— Bineînțeles. Îți pregătesc ceva bun.
A venit duminică, așa cum promisese. Am stat împreună la masă, i-am dat cadoul și am tăiat o felie dintr-un tort pe care îl pregătisem din nou. Nu am discutat despre restaurant decât atât cât a vrut el să știe.
Mi-a povestit despre școală, despre planurile lui și despre câțiva prieteni. Era încă băiatul pe care îl ținusem în brațe când era mic și care venea la mine să-i fac clătite. Nu voiam ca neînțelegerile dintre adulți să ne despartă.
În săptămânile următoare, Doru m-a mai sunat de câteva ori. Prima dată m-a întrebat dacă mă răzgândisem în privința ajutorului financiar. A doua oară mi-a spus că avusese o cheltuială neprevăzută și că îi era greu să acopere toate plățile.
De fiecare dată i-am răspuns la fel. Nu mai aveam să pun bani în restaurant.
La început, Simona a crezut probabil că mă voi răzgândi. Era obișnuită ca Doru să găsească o soluție atunci când apăreau probleme și știa că, de multe ori, soluția fusesem eu. Dar de data aceasta a trebuit să-și organizeze singură cheltuielile și să discute cu furnizorii.
Doru a început să reducă unele costuri și să renegocieze termenele de plată. Nu a fost simplu. Restaurantul nu mai putea funcționa cu aceeași lejeritate de dinainte, când exista cineva care intervenea ori de câte ori apărea o lipsă.
Nu am primit înapoi banii pe care îi investisem în primii ani și nici nu am cerut să-mi fie restituiți. Știam că acea contribuție făcuse parte dintr-o perioadă în care soțul meu și cu mine am ales să-l ajutăm pe Doru. Nu regretam că o făcusem. Regretam doar că ajunseserăm să fim priviți ca și cum sprijinul nostru nu ar fi existat niciodată.
Într-o zi, fratele meu a venit la mine fără să mă anunțe. Avea o sacoșă cu câteva produse de la restaurant și părea obosit.
— Am vrut să văd ce mai faci, mi-a spus.
— Sunt bine.
— Simona regretă că a vorbit așa. Spune că era agitată cu petrecerea și că nu a vrut să te jignească.
— Atunci ar fi trebuit să-mi spună ea, nu să vii tu să-mi explici în locul ei.
— Știi cum este. Nu îi place să-și ceară scuze.
Am zâmbit fără bucurie.
— Doru, eu nu am nevoie să mă invite cineva la restaurant ca să-mi dovedească faptul că fac parte din familie. Dar nici nu voi mai plăti pentru un loc în care nu sunt binevenită.
A rămas câteva clipe în pragul sufrageriei, apoi s-a așezat.
— Nu credeam că o să ajungem aici.
— Nici eu. Dar ai avut ocazia să spui un singur lucru în ziua aceea: că sunt sora ta și că am venit la aniversarea nepotului. Nu ai făcut-o.
Nu a încercat să se mai apere.
După plecarea lui, am pus produsele în bucătărie și am privit din nou fotografia soțului meu. Mi-am amintit de serile în care cei doi se întorceau obosiți de la restaurant și vorbeau despre ce mai aveau de reparat sau de cumpărat. Soțul meu fusese mândru de afacerea aceea și nu mi-aș fi dorit niciodată să-l văd certându-se cu fratele lui pentru bani.
Dar el nu mai era acolo, iar eu nu mai puteam să țin singură în picioare o relație în care ceilalți își aminteau de mine doar când aveau nevoie de ajutor.
Matei a continuat să vină în vizită. Mă suna de sărbători și îmi povestea ce mai făcea. Cu Doru, relația a rămas mai rece. Nu ne-am rupt definitiv, dar nici nu am mai fost familia care se aduna la fiecare masă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am păstrat o fotografie de la aniversarea lui Matei, pe care mi-o trimisese ulterior. Era în fața tortului, zâmbind, cu ceasul pe care i-l cumpărasem la mână. M-am bucurat că îi plăcuse cadoul.
Nu am regretat că îi fusesem alături fratelui meu când îi fusese greu. Am regretat doar că, după atâția ani, el nu a găsit puterea să-mi fie alături într-un moment atât de simplu: când venisem să-mi sărbătoresc nepotul.
Restaurantul a rămas al lor. Cheltuielile, problemele și deciziile au rămas tot ale lor. Eu mi-am păstrat pensia pentru viața mea și am încetat să mai confund ajutorul oferit din dragoste cu o obligație care nu se termină niciodată.
Nu am vrut să-mi recuperez trecutul și nici să le cer să-mi mulțumească pentru fiecare lucru făcut. Am vrut doar să nu mai fiu tratată ca o străină după ce ani întregi îi ajutasem să-și păstreze afacerea.
Iar pentru Matei am rămas mătușa care îi pregătește tortul preferat și care îl primește cu drag, indiferent de ce se întâmplă între părinții lui și mine.