„Nu aprinde soba! Lemnele sunt pentru noi!” — Nora i-a luat cheia magaziei soacrei sale, într-o dimineață geroasă de decembrie, deși bătrâna plătise singură întregul transport de lemne.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Au fost duse și la atelier, mamă. Am avut nevoie să încălzesc acolo câteva zile. Nu credeam că o să te superi atât de tare pentru niște lemne, a răspuns Cătălin, evitând să mă privească.

Am simțit că nu înțelesesem bine.

— Câte ai dus?

— Nu știu exact. Câteva brațe pe zi, cât a fost nevoie.

— Și câte au rămas?

A ridicat din umeri.

— Mamă, nu am stat să le număr. Oricum, sunt lemne pentru casă. Nu le-am vândut și nu le-am aruncat.

— Pentru casă? Atunci de ce eu nu am voie să iau câteva pentru soba din camera mea?

Roxana ieșise între timp în curte. Auzise ultimele cuvinte și s-a apropiat de noi.

— Iar începeți? Cătălin, ți-am spus că nu trebuie să dai explicații pentru fiecare lemn. Noi trebuie să ne gospodărim până la sfârșitul iernii.

— Dar eu vreau să știu unde s-au dus banii mei, am spus.

— Nu s-au dus nicăieri. Lemnele au fost folosite. Și noi avem nevoie de căldură. Nu poți să pretinzi că tot ce cumperi trebuie să fie numai pentru tine.

— Nici nu am pretins asta. Când a venit camionul, am spus că avem lemne pentru toți. Dar voi ați hotărât că eu nu am voie să aprind soba, în timp ce Cătălin poate să ducă lemne la atelier.

Roxana și-a încrucișat brațele.

— Atelierul este tot al familiei. Cătălin muncește acolo. Dacă nu încălzește locul, nu poate lucra.

— Iar eu, dacă nu încălzesc camera, pot să stau în frig?

Nu mi-a răspuns. S-a întors spre soțul ei și i-a spus că ar fi mai bine să intre în casă, fiindcă nu avea rost să ne certăm în curte.

Dar eu nu mai voiam să intru până nu lămuream situația.

— Cătălin, am plătit 3.800 de lei pentru transportul acela. Vreau să știu cât mai este din lemnele mele și vreau să am acces la ele.

Fiul meu a strâns cheia în palmă.

— Nu pot să-ți dau cheia, mamă. Dacă fiecare ia cât vrea, rămânem fără nimic. Și nu avem bani acum pentru alt transport.

— Dar ai avut bani să încălzești atelierul?

— Nu e același lucru.

— Pentru mine este același lemn, Cătălin. A fost cumpărat din aceeași bani.

Am făcut un pas spre ușa magaziei, dar el s-a așezat în fața ei.

— Te rog să nu mai faci scandal. Când o să fie nevoie, îți aduc eu lemne în cameră.

— Câte? Două, trei bucăți? Și trebuie să te rog în fiecare dimineață?

— Mamă, nu mai exagera!

Atunci am înțeles că nu urma să primesc cheia. Nici măcar nu mai era vorba despre economisirea lemnelor. Ei hotărâseră că pot să folosească tot ce cumpărasem eu, iar eu trebuia să accept ce îmi dădeau.

Am intrat în camera mea și am început să-mi strâng câteva lucruri. Nu aveam de gând să plec definitiv, dar nu mai puteam suporta ideea că trebuie să cer voie pentru a-mi încălzi propria cameră.

Am pus într-o geantă câteva haine, medicamentele, actele și fotografiile pe care le țineam pe noptieră. Am luat și un pulover mai gros, pentru că știam că la vecina mea, tanti Ileana, nu era prea cald în camera de oaspeți.

Când m-a văzut cu geanta în mână, Cătălin a venit după mine.

— Unde pleci?

— La Ileana. M-a chemat de mai multe ori să stau la ea câteva zile. O să accept.

— Pentru niște lemne pleci din casă?

— Nu pentru niște lemne, Cătălin. Pentru că am ajuns să mă simt ca un musafir care trebuie să ceară voie pentru orice.

Roxana a apărut în ușa bucătăriei.

— Dacă asta vrei, nu te oprește nimeni. Dar să nu te aștepți să alergăm după tine.

Nu i-am răspuns. Mi-am luat geanta și am ieșit.

Tanti Ileana locuia la două case distanță. Era văduvă de câțiva ani și avea o cameră liberă, pe care o folosea mai mult pentru depozitare. Când m-a văzut venind cu bagajul, nu m-a întrebat imediat ce s-a întâmplat. Mi-a luat geanta și mi-a spus să intru, că tocmai pusese ceaiul la fiert.

Abia după ce m-am așezat la masa ei i-am povestit totul.

— Tu ai plătit lemnele și acum nu te lasă să le folosești? a întrebat ea.

— Așa este.

— Și băiatul tău ce spune?

— Că trebuie să ne ajungă până în februarie. Dar pentru atelier a găsit lemne.

Ileana a rămas câteva clipe pe gânduri.

— Margareta, eu nu mă bag între tine și copilul tău. Dar dacă ai plătit ceva, nu trebuie să te porți de parcă ai primit un favor. Stai aici cât ai nevoie.

Am rămas la ea în următoarele zile. Nu era o soluție pe care mi-o dorisem, dar măcar puteam să mă culc într-o cameră încălzită fără să mă întreb dacă am voie să pun încă un lemn pe foc.

În a treia zi, l-am sunat pe Cătălin.

— Mamă, când vii acasă? m-a întrebat el.

— Când lămurim problema lemnelor.

— Ce mai e de lămurit? Ți-am spus că îți aducem noi în cameră.

— Nu vreau să-mi aduci tu câteva bucăți. Vreau să-mi restitui banii pentru lemnele pe care le-ai folosit fără acordul meu.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— De unde să scot acum 3.800 de lei?

— Nu ți-am cerut să-mi dai banii pe loc. Vreau să stabilim cât s-a consumat și cum îmi restitui contravaloarea. Lemnele nu au dispărut singure.

— Mamă, sunt banii familiei, până la urmă. Locuim toți acolo.

— Dacă erau banii familiei, de ce numai eu trebuia să fac economie? De ce nu ați cumpărat voi lemnele pentru atelier? Și de ce nu am voie să folosesc soba?

Nu a mai avut un răspuns. Mi-a spus că trebuie să discute cu Roxana și a închis.

În seara aceea nu m-a mai sunat nimeni.

A doua zi, Cătălin a venit la Ileana. Avea un carnețel în mână și părea obosit. S-a așezat la masa din bucătărie, iar eu i-am pus în față o cană de ceai.

— Am vorbit cu Roxana, a început el. Nu vrea să mai comandăm lemne acum, spune că ne ajung cele rămase.

— Câte au rămas?

— Puține. Am fost și eu să mă uit.

— Atunci cum încălziți casa?

— O să trebuiască să cumpărăm alt transport.

— Și cine îl plătește?

A privit spre carnețel.

— Eu.

Nu m-am bucurat. Era fiul meu și nu îmi doream să ajungă într-o situație grea. Dar nici nu puteam să mă prefac că nu se întâmplase nimic.

— Cătălin, eu nu am vrut să vă las fără lemne. Tocmai de aceea le-am cumpărat. Dar nu poți să folosești banii mei după bunul plac, iar apoi să-mi spui că trebuie să stau în frig.

— Știu că ai plătit transportul. Am greșit că am luat lemne pentru atelier fără să vorbesc cu tine. Dar nu am crezut că o să ajungem aici.

— Nici eu nu am crezut că o să ajung să plec din camera mea ca să pot avea căldură.

A rămas cu privirea în masă. Pentru prima dată de când începuse toată povestea, nu a mai încercat să dea vina pe consumul meu sau pe cheltuielile casei.

Am stabilit atunci că va comanda un nou transport de lemne din banii lui și că îmi va restitui contravaloarea celor consumate din transportul plătit de mine. Nu aveam să-i cer să-mi dea toți banii într-o singură zi, dar urma să facem un calcul și să respectăm o înțelegere clară.

— Și vreau cheia magaziei, i-am spus.

— O să ai cheia ta. Facem încă una.

— Nu vreau o cheie pe care mi-o dai doar când consideri tu că am voie să intru.

— Am înțeles, mamă.

După două zile, Cătălin a comandat lemnele. A plătit transportul din banii lui și a început să-mi restituie treptat suma pentru lemnele consumate fără acordul meu. Nu a fost o cheltuială mică pentru el. A trebuit să renunțe la câteva lucruri pe care și le planificase pentru atelier, dar a înțeles că nu putea să transfere asupra mea costul propriilor decizii.

Am primit și cheia magaziei. De data aceasta, am păstrat-o eu.

Nu m-am întors acasă în aceeași zi. Am mai stat o vreme la Ileana, până când am simțit că pot să mă întorc fără să transform fiecare masă într-o nouă ceartă.

Roxana nu și-a cerut scuze. La început, abia dacă îmi vorbea, iar când ne întâlneam în bucătărie, discuțiile erau scurte și reci. Nu am încercat să o oblig să recunoască ceva. Voiam doar să nu mai fiu pusă în situația de a cere voie pentru lucrurile pe care le plătisem.

Când m-am întors, am aprins soba în camera mea. Am pus câteva lemne, am închis ușa și m-am așezat în fotoliu cu o carte în poală.

Cătălin a trecut pe lângă ușă și s-a oprit.

— E cald acum, mamă?

— Da, Cătălin. Acum e cald.

Nu i-am spus că asta așteptasem de la început. Cred că înțelesese singur.

În iarna aceea am învățat că uneori nu banii sunt partea cea mai dureroasă într-o nedreptate făcută de familie. Ci faptul că oamenii care știu cât ai muncit și cât ai economisit ajung să hotărască în locul tău dacă meriți să te bucuri de ceea ce ai cumpărat.

Iar eu nu mai eram dispusă să accept asta doar pentru că omul care îmi cerea să rabd era propriul meu fiu.