„Moș Gerilă venea și la noi, chiar dacă eram săraci!” — i-am spus ginerelui meu, după ce a refuzat ursulețul pe care îl cumpărasem pentru nepoata mea de Crăciun

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu știu încă, draga bunicii. Tatăl tău spune că nu vrea să păstrați jucării folosite de alți copii, i-am răspuns, încercând să nu o fac să se simtă vinovată pentru ce se întâmplase.

Fetița s-a apropiat de cutie și a privit ursulețul.

— Dar mie îmi place. Pot să-l țin puțin?

Mihai a intervenit imediat:

— Nu, draga mea. Am discutat deja. Ai destule jucării și nu avem nevoie de lucruri vechi.

— Dar acesta este frumos. Uite, are o fundă roșie!

— Mergi în camera ta. O să-ți arătăm noi ce cadouri ai primit.

Fetița s-a uitat spre mama ei. Corina nu a spus nimic. Apoi și-a întors privirea spre mine.

— Mamă, te rog să nu complicăm lucrurile. Mihai nu vrea să păstreze ursulețul și nu vreau să ne certăm în Ajun.

Am pus cutia pe măsuță.

— Nu vreau să vă certați. Dar nici nu vreau ca ea să creadă că a făcut ceva rău pentru că îi place o jucărie.

— Nu i-a spus nimeni că a făcut ceva rău, a răspuns Mihai. Pur și simplu nu acceptăm asemenea cadouri.

— Atunci puteți să-mi spuneți mie că nu vreți să-l păstrați. Dar nu este nevoie să-i vorbiți copilului de parcă ar trebui să-i fie rușine de el.

Am luat ursulețul din cutie și l-am ținut în brațe. Fetița îl urmărea cu privirea, dar nu a mai îndrăznit să se apropie.

Mi-am amintit de Crăciunurile copilăriei mele și de anii în care fiica mea era mică. Nu aveam magazine pline și nici bani pentru jucării scumpe. Uneori, Moș Gerilă aducea un singur dar, dar copilul se bucura de el săptămâni întregi.

Îmi amintesc că într-un an am cumpărat pentru Corina o păpușă simplă, cu părul prins în două codițe. Nu era o jucărie deosebită, dar fata o lua peste tot. Îi coseam haine din resturi de material și îi făceam rochițe noi când aveam timp.

Nu am crezut niciodată că valoarea unui cadou se măsoară în prețul de pe etichetă.

— Corina, poți să vii puțin cu mine în bucătărie?

Fiica mea m-a urmat. Mihai a rămas în sufragerie, iar fetița s-a retras în camera ei.

— Ce este, mamă?

— Vreau să te întreb ceva. Dacă eu aș fi cumpărat ursulețul acesta nou, dintr-un magazin scump, l-ai fi primit?

Corina a ezitat.

— Probabil că da.

— Și dacă ar fi costat foarte puțin, dar ar fi fost nou?

— Mamă, nu despre asta este vorba. Mihai ține mult la lucrurile pe care le cumpărăm pentru copil.

— Înțeleg că vrea să-i ofere lucruri bune. Dar ursulețul acesta este curat, este întreg și l-am reparat cu mâinile mele. Nu l-am luat de pe jos și nu i l-am adus murdar. L-am ales pentru că m-am gândit la ea.

Corina și-a sprijinit mâinile de blatul bucătăriei.

— Știu, mamă. Dar Mihai este foarte atent la imaginea noastră. Nu vrea ca lumea să creadă că nu ne permitem să cumpărăm lucruri noi pentru copil.

— Și copilul ce trebuie să creadă? Că un lucru nu mai este bun dacă l-a avut altcineva înainte?

— Nu știu. Așa gândește el.

— Dar tu cum gândești?

Nu mi-a răspuns imediat. Am văzut că întrebarea o pusese pe gânduri.

— Când erai mică, ți-am cumpărat uneori jucării folosite. Nu aveam bani pentru toate lucrurile pe care le vedeai în magazine. Ți-am reparat păpuși, ți-am cusut haine și ai fost fericită cu ele. Nu ți-am spus niciodată că trebuie să te rușinezi.

— Știu, mamă. Dar vremurile s-au schimbat.

— S-au schimbat și este bine că s-au schimbat. Dar bunătatea și bucuria unui copil nu ar trebui să aibă prețul unei jucării noi.

Corina a rămas tăcută.

Din sufragerie se auzea televizorul. Mihai schimbase programul și vorbea la telefon cu cineva. După câteva clipe, nepoata mea a apărut în ușa bucătăriei.

— Mama, pot să vin puțin la bunica?

Corina s-a întors spre ea.

— Ce s-a întâmplat?

— Vreau să văd ursulețul. Nu vreau alt cadou acum. Pe acesta îl vreau.

Fiica mea s-a uitat la mine, apoi la copil.

— De ce îți place atât de mult?

Fetița a ridicat din umeri.

— Pentru că este moale și are fundiță. Și bunica l-a reparat. Uite, aici are o cusătură mică.

A arătat spre lăbuța ursulețului.

— Mi-ar plăcea să doarmă lângă mine.

Am luat jucăria și am întins-o spre ea.

— Dacă mama ta este de acord, ursulețul poate să rămână la tine.

Corina a privit-o câteva secunde. Apoi s-a aplecat și a mângâiat-o pe păr.

— Bine. Dacă îți place atât de mult, îl poți păstra.

Fetița a luat ursulețul și l-a strâns la piept.

— Mulțumesc, bunico!

Nu am făcut fotografii și nici nu am încercat să-i demonstrez lui Mihai că greșise. Am lăsat copilul să se bucure de cadoul primit.

Mai târziu, când ne-am așezat la masă, Mihai a observat că ursulețul se afla lângă nepoata mea.

— Am crezut că am stabilit că nu păstrăm jucăria aceea.

Corina a răspuns înaintea mea:

— I-am spus că poate să-l păstreze. Îi place foarte mult.

— Avem deja cadouri cumpărate pentru ea.

— Știu. Nu trebuie să renunțăm la celelalte ca să-l păstrăm și pe acesta.

Mihai nu a mai insistat, dar nu părea mulțumit.

Am petrecut restul serii fără alte discuții despre jucărie. Nepoata mea a luat ursulețul cu ea în camera ei și, înainte să plec, a venit să-mi arate unde urma să-l așeze.

— Aici o să stea. Lângă pernă.

— Atunci să ai grijă de el, i-am spus.

— O să am. Și când o să mai vin la tine, vreau să-mi povestești cum era când venea Moș Gerilă.

Am sărutat-o pe frunte și i-am promis că îi voi povesti.

Înainte să plec, Corina m-a condus până la ușă.

— Mamă, să nu te superi pe Mihai. Știi cum este el.

— Nu sunt supărată pentru că nu i-a plăcut ursulețul. Fiecare are dreptul la o părere. M-a deranjat că a făcut copilul să simtă că trebuie să-i fie rușine să primească un asemenea cadou.

— Știu. Și mie mi s-a părut că a fost prea categoric.

— Corina, eu nu pot să cumpăr mereu cadouri scumpe ca să demonstrez că îmi permit. Și nici nu vreau să intru într-o competiție cu lucrurile pe care le cumpărați voi.

Fiica mea a dat din cap.

— Am înțeles, mamă.

Nu știam dacă înțelesese cu adevărat, dar nu am mai insistat.

În lunile următoare, am continuat să merg la nepoata mea. Uneori îmi cerea să-i mai repar câte o jucărie sau să-i cos un nasture la o haină. Alteori stăteam împreună și pregăteam prăjituri.

Am observat că fiica mea începuse să fie mai atentă la felul în care Mihai vorbea despre lucrurile primite de copil. Nu îl contrazicea de fiecare dată, dar nici nu mai accepta automat toate regulile lui. Într-o zi mi-a povestit că nepoata întrebase de ce unele lucruri sunt considerate rușinoase doar pentru că sunt mai vechi.

Nu am vrut să-i dau eu lecții fiicei mele despre cum să-și crească fetița. I-am spus doar că un copil poate avea parte de lucruri frumoase fără ca toate să fie noi și scumpe.

De atunci, nu am mai cumpărat cadouri pentru nepoată doar ca să dovedesc ceva. Când îi ofeream un dar, alegeam ceva ce știam că îi place și atât. Dacă nu găseam ceva potrivit, preferam să petrecem timp împreună.

Ursulețul a rămas în camera ei. După câteva luni, fundița roșie era puțin șifonată, iar blana se mai turtise de la cât îl ținea în brațe. Dar copilul îl iubea la fel de mult.

Într-o seară, când am întrebat-o dacă mai are ursulețul, mi-a răspuns:

— Sigur că da, bunico! Este unul dintre cadourile mele preferate.

Am zâmbit.

Mi-am amintit de Moș Gerilă și de copilăria fiicei mele. În anii aceia, nu aveam multe, dar bucuria nu depindea de eticheta unui cadou. Uneori, un singur lucru primit de sărbători era suficient ca un copil să se simtă iubit.

Nu vreau ca nepoata mea să trăiască lipsurile pe care le-am cunoscut eu. Vreau să aibă tot ce îi trebuie și să aibă posibilitatea să-și îndeplinească dorințele.

Dar mai vreau ceva: să nu ajungă să creadă că valoarea oamenilor se măsoară după cât costă lucrurile pe care le oferă.

Ursulețul acela nu a fost cel mai scump cadou primit de nepoata mea. Dar a fost unul pe care l-am pregătit cu dragoste, iar ea l-a primit cu aceeași dragoste.