Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Răzvan s-a apropiat de boxă și a privit telefonul conectat la ea. Vocea tatălui său continua să se audă în sufragerie, iar Otilia părea mulțumită de efectul pe care îl produsese înregistrarea.
— Nu, mamă. Nu știam că a pregătit asta, a spus fiul meu.
M-am uitat la el.
— Este vocea tatălui tău. De unde are Otilia înregistrarea?
Nora mea a intervenit înainte ca Răzvan să răspundă.
— Am găsit-o printre înregistrările vechi. Mi s-a părut păcat să rămână uitată. Este un colind frumos și am vrut să le ofer invitaților o surpriză.
— Ai găsit-o unde?
— Într-un folder cu fotografii și înregistrări de familie. Răzvan avea câteva copii pe calculator.
Am privit-o fără să-mi ascund supărarea.
— Și nu te-ai gândit să mă întrebi dacă sunt de acord să folosești vocea soțului meu?
Otilia a ridicat din umeri.
— Nu am crezut că trebuie să cer voie pentru un colind. Nu am făcut nimic rău. Dimpotrivă, am vrut să păstrez o amintire frumoasă.
— Atunci de ce mi-ai spus că nu am voie să-l cânt eu?
Otilia a rămas câteva clipe fără răspuns.
— Pentru că voiam să păstrăm atmosfera petrecerii. Cântecul este destul de trist când îl cântă cineva în sufragerie. Înregistrarea este altceva. Oamenii o pot asculta și se pot bucura de ea.
Am simțit că mă doare și mai tare.
— Pentru tine poate că este doar o înregistrare. Pentru mine este vocea omului cu care am trăit o viață întreagă. El cânta colindul acesta în fiecare Ajun. Nu era un cântec pregătit pentru petreceri și nici un fundal muzical pentru invitați.
— Mioara, nu trebuie să iei totul atât de personal. Este Crăciunul și am vrut să fac ceva frumos.
Răzvan s-a uitat din nou la telefon.
— Otilia, ai folosit înregistrarea fără să mă întrebi nici pe mine?
— Am crezut că o să-ți placă. Este vocea tatălui tău. Nu înțeleg de ce vă supărați amândoi.
— Nu este vorba dacă îmi place sau nu, a spus el. Trebuia să discutăm înainte. Și mai ales trebuia să o întrebi pe mama.
Otilia a oftat și a oprit muzica.
— Bine, dacă asta vă deranjează, o scoatem. Dar nu înțeleg de ce trebuie să stricăm toată seara pentru un lucru pe care l-am făcut cu intenții bune.
— Pentru că nu ai respectat ce înseamnă această amintire pentru mama, i-a răspuns Răzvan.
Am privit spre brad. Nu mai voiam să aud vocea soțului meu în difuzoarele acelei boxe, după ce tocmai mi se spusese că eu nu aveam voie să cânt același colind.
— Răzvan, eu nu vreau să vă stric petrecerea. Dar nici nu pot să stau aici și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Fiul meu s-a apropiat de mine.
„N-ai voie să cânți aici!” — Nora mi-a interzis să cânt colindul pe care îl învățasem de la soțul meu.
— Mamă, îmi pare rău. Nu am știut că Otilia pregătise înregistrarea. Dacă vrei, putem să oprim programul și să cânți tu colindul.
Am clătinat din cap.
— Nu mai vreau să cânt acum. Nu după ce mi s-a spus că nu am voie.
Otilia a încercat să intervină:
— Dar nimeni nu ți-a interzis să-ți amintești de soțul tău. Doar am spus că melodia nu se potrivește cu petrecerea.
— Nu poți să alegi tu cum trebuie să-mi păstrez amintirile. Nu poți să-mi interzici să cânt colindul și apoi să folosești vocea lui ca să creezi o atmosferă specială pentru invitați.
Răzvan s-a întors spre soția lui.
— Te rog să scoți înregistrarea din program. Nu vreau să mai fie folosită în seara aceasta.
— Bine. Am oprit-o deja.
— Nu este suficient să oprești boxa. Șterge înregistrarea din programul pregătit și nu o mai folosi fără acordul mamei.
Otilia a luat telefonul și a început să caute fișierul. Eu am rămas lângă brad, cu sacoșa de prăjituri încă așezată pe o măsuță.
— Mamă, dacă vrei, putem să rămânem puțin împreună și să cântăm colindul, mi-a spus Răzvan.
L-am privit cu drag, dar nu mai aveam puterea să continui seara.
— Nu, dragul meu. Am venit să petrecem Ajunul împreună, dar acum vreau să mă întorc acasă.
„N-ai voie să cânți aici!” — Nora mi-a interzis să cânt colindul pe care îl învățasem de la soțul meu.
— Nu pleca supărată. Nu am vrut să se întâmple asta.
— Știu că tu nu ai pregătit surpriza. Dar am nevoie să plec.
Mi-am luat haina și sacoșa. Răzvan m-a ajutat să ajung la ușă, iar Otilia a rămas în sufragerie, lângă telefon.
Înainte să ies, m-am întors spre ei.
— Colindul acesta nu era doar o melodie pe care o știa tatăl lui Răzvan. Era felul nostru de a petrece Ajunul. Dacă vreți să păstrați amintirea lui, trebuie să înțelegeți că nu puteți folosi tot ce a lăsat în urmă fără respect față de cei care le păstrează.
Răzvan m-a îmbrățișat și mi-a promis că vom vorbi a doua zi.
Am plecat fără să mai aștept invitații. Nu voiam să rămân într-o casă în care amintirea soțului meu fusese transformată într-un moment de program, în timp ce eu, femeia care îi fusese alături o viață, nu avusesem voie să-i cânt colindul.
În zilele următoare, Răzvan m-a sunat și și-a cerut iertare pentru că nu intervenise mai devreme. Mi-a spus că îi explicase Otiliei de ce înregistrarea nu trebuia folosită fără acordul meu și că fișierul fusese scos din program.
Nu am cerut să fie șterse toate înregistrările tatălui său. Sunt amintiri de familie și vreau să le păstrăm. Dar am insistat ca nimeni să nu le mai folosească în scopuri de divertisment fără să discute mai întâi cu cei apropiați.
Otilia nu a înțeles pe deplin de ce mă supărase atât de tare. A continuat să spună că intenția ei fusese bună și că nu ar fi trebuit să iau lucrurile atât de personal. Nu am mai încercat să o conving.
În anul următor, de Ajun, am rămas acasă. Am aprins o lumânare lângă fotografia soțului meu și am cântat singură colindul pe care îl învățasem de la el.
De data aceasta, nu m-a întrerupt nimeni.
Am înțeles că unele amintiri nu trebuie transformate în spectacole pentru ceilalți. Ele trebuie păstrate cu grijă, iar oamenii care le poartă în suflet merită să fie întrebați înainte ca cineva să le folosească.