Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu am împărțit nimic fără motiv, Cecilia. Unele fotografii le-am dat rudelor care și le doreau, iar altele le-am păstrat pentru mine. Eu am rămas aici după moartea părinților și tot eu m-am ocupat de lucrurile lor.
Am privit lista din mâna mea.
— Dar cine ți-a dat dreptul să hotărăști singură ce fotografii primește fiecare? Sunt amintirile părinților noștri, nu obiecte pe care le poți împărți după bunul plac.
— Tu vorbești de parcă ai fi stat aici cu mine. Când mama avea nevoie de ceva, eu eram cea care alerga. Când tata nu se simțea bine, tot eu mă ocupam. Acum vii și îmi ceri socoteală pentru niște fotografii.
— Nu neg că ai avut mai multe responsabilități. Dar nici tu nu poți să te porți de parcă eu nu am făcut nimic pentru părinții noștri.
Dana a încrucișat brațele.
— Iar începi cu banii? Mereu ai impresia că, dacă ai trimis câteva sume, ai dreptul să hotărăști totul.
— Nu am spus niciodată că am dreptul să hotărăsc totul. Dar am contribuit ani întregi la cheltuielile lor. Am trimis bani pentru medicamentele mamei, pentru întreținere și pentru lucrările casei. Nu am făcut-o ca să primesc ceva în schimb, ci pentru că erau părinții mei.
— Eu am fost aici, Cecilia. Tu erai departe.
— Eram departe cu trupul, nu și cu sufletul. Nu puteam să vin în fiecare săptămână, dar asta nu înseamnă că am uitat de ei.
Dana a întins mâna din nou spre listă.
— Dă-mi hârtia. Nu ai ce căuta prin lucrurile mele.
Am așezat lista pe o cutie și am deschis din nou albumul.
— Vreau să știu unde sunt fotografiile. Uite, aici era o imagine cu mama și tata la prima lor aniversare după ce s-au mutat în casa aceasta. Unde este?
— Am dat-o unor veri. Au cerut-o și am considerat că este frumos să o aibă.
— Originalul?
— Da. Ce era să fac? Să le dau o copie?
Am rămas câteva clipe fără să răspund.
— Da, Dana. Puteai să faci o copie. Tocmai asta era ideea. Nu trebuia să dai fotografiile originale fără să mă întrebi.
— Nu toate lucrurile trebuie discutate cu tine.
Am continuat să răsfoiesc albumul. Unele fotografii fuseseră desprinse cu grijă, dar altele aveau marginile rupte. Într-un loc, hârtia se deteriorase în jurul unei imagini care fusese scoasă în grabă.
— Ai grijă la ele! Unele sunt foarte vechi. Dacă se rup sau se pierd, nu mai avem de unde să le recuperăm.
— Nu s-a întâmplat nimic. Nu te mai purta de parcă numai tu știi să păstrezi lucrurile.
Am luat lista și am început să citesc numele. Unele fotografii fuseseră date unor rude, altele fuseseră promise. Lista nu spunea unde se aflau acum toate.
— Și dacă cineva nu le mai găsește? Dacă se deteriorează? Dacă o rudă le pierde? Ce facem atunci?
— Nu este problema ta. Eu m-am ocupat de ele.
— Ba este și problema mea. Sunt fotografiile familiei noastre.
Dana s-a apropiat de dulap și a scos un alt album. L-a ținut strâns la piept.
— Pe acesta nu-l iei. Și nici pe celelalte. Dacă vrei fotografii, poți să-ți faci copii când am timp.
— Nu vreau să iau albumele de aici. Vreau să le inventariem, să vedem ce fotografii există și să facem copii pentru amândouă. Așa nu mai trebuie să mutăm originalele dintr-o casă în alta.
— Și cine plătește toate astea?
— Putem împărți cheltuielile. Important este să nu pierdem fotografiile.
Dana a rămas tăcută. Se uita la albumul pe care îl ținea în brațe, iar eu am înțeles că nu voia să renunțe la controlul asupra lucrurilor părinților noștri.
— Eu am stat aici și am avut grijă de toate, a spus ea într-un târziu. Tu nu poți să apari acum și să-mi spui cum să procedez.
— Nu încerc să-ți iau casa și nici mobilierul. Nu revendic nimic din ceea ce folosești aici. Dar fotografiile sunt amintiri comune. Și eu am dreptul să le păstrez.
Am coborât din pod și am mers în sufragerie. Am pus lista pe masă și am scos telefonul.
— Vreau să facem lucrurile corect. Îți propun să inventariem toate albumele, să notăm ce fotografii lipsesc și să luăm legătura cu rudele cărora le-ai dat originalele. Le cerem înapoi pentru a face copii, apoi fiecare poate păstra câte un exemplar.
Dana a venit după mine.
— Nu o să alerg eu după toată lumea pentru că te-ai supărat tu.
— Nu este vorba despre supărarea mea. Este vorba despre păstrarea fotografiilor. Dacă le pierdem, nu le mai putem înlocui.
Am sunat-o pe una dintre rudele trecute pe listă și am întrebat-o dacă primise fotografia originală de la Dana. Mi-a confirmat că o avea și că o păstrase cu grijă.
Am rugat-o să nu o deterioreze și i-am explicat că voiam să facem copii pentru amândouă. A fost de acord să o aducă înapoi când avea să treacă pe la casa părintească.
După acea discuție, Dana a început să înțeleagă că nu puteam rezolva situația prefăcându-ne că fotografiile dispărute nu mai contau.
În următoarele zile, am început să verificăm împreună albumele. Am notat fotografiile existente și pe cele care lipseau. Pentru fiecare imagine oferită unei rude, Dana a trebuit să ia legătura cu persoana respectivă și să ceară returnarea originalului.
Unele fotografii au revenit repede. Altele fuseseră deja deteriorate, iar pentru câteva a trebuit să ne mulțumim cu scanările făcute de rude. Am păstrat toate imaginile care mai puteau fi salvate și am realizat copii digitale, astfel încât fiecare dintre noi să aibă aceeași arhivă.
Dana nu a fost încântată de această înțelegere. I se părea că îi contestam autoritatea asupra casei, deși eu nu îi cerusem niciodată să renunțe la locuință sau la lucrurile pe care le folosea acolo.
— Puteam să le păstrez eu, a spus într-o zi, în timp ce verificam fotografiile.
— Le poți păstra în continuare. Dar nu poți decide singură cine are voie să le vadă și cine poate avea copii după ele.
Am terminat inventarierea înainte de Crăciun. Am luat câteva copii ale fotografiilor cu părinții noștri și cu noi două din copilărie. Nu am luat niciun album original.
În seara aceea, am așezat una dintre fotografii lângă bradul meu. Era o imagine veche în care mama și tata stăteau în curtea casei, iar noi două eram lângă ei. Nu era o fotografie perfectă, dar pentru mine însemna foarte mult.
Cu Dana am rămas în relații mai reci. Vorbeam când era nevoie și ne întâlneam la anumite ocazii, însă apropierea de altădată dispăruse. Ea continua să creadă că faptul că locuise în casa părintească îi dădea mai multe drepturi asupra amintirilor familiei.
Eu nu am mai încercat să o conving. Important era că fotografiile fuseseră recuperate, inventariate și salvate pentru amândouă.
Am înțeles că o casă poate rămâne în grija unuia dintre copii, dar amintirile unei familii nu trebuie să devină proprietatea exclusivă a celui care locuiește între pereții ei.