Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorinel a închis palma peste cheie și a încercat să-mi explice înainte să apuc să mai pun o întrebare.
— Am făcut o copie, bunico. Le-am dat-o oamenilor ca să poată intra și ieși când au nevoie. Nu pot să stea după mine de fiecare dată când vor să-și ia mașinile.
— Adică ai dat cheia porții mele unor oameni pe care eu nu-i cunosc?
— Sunt clienți, nu niște necunoscuți. Au serviciu în apropiere, au plătit și au nevoie de locuri de parcare.
— Dar tu nu ești proprietarul curții. Cum ai putut să le dai cheia fără să mă întrebi?
— Bunico, am vrut să fie mai simplu pentru toată lumea. Nu puteam să vin aici de fiecare dată când unul dintre ei avea nevoie să intre.
Am întins mâna spre el.
— Dă-mi cheia!
A ezitat, apoi mi-a pus-o în palmă.
— Și câte copii ai făcut?
— Una.
— Și câți oameni o au?
— Nu le-am dat-o tuturor. O au cei care se ocupă de mașini și se înțeleg între ei.
— Câți sunt, Sorinel?
— Nu știu exact. Trei sau patru, depinde cine parchează în perioada asta.
Am privit din nou cheia. Nu era o simplă neînțelegere despre câteva locuri de parcare. Nepotul meu hotărâse că poate să închirieze proprietatea mea, încasase bani și împărțise accesul în gospodărie fără să-mi ceară măcar acordul.
— Vreau să văd ce le-ai promis acestor oameni.
— Ce să vezi?
— Înțelegerea. Cât le-ai cerut, pentru cât timp și ce le-ai spus despre acces.
— Bunico, nu am făcut contracte complicate. Am vorbit cu ei și am stabilit o sumă lunară.
— Atunci arată-mi mesajele în care ați discutat.
Sorinel și-a privit telefonul, apoi a deschis conversațiile. Am văzut că stabilise plata pentru o lună și că le promisese șoferilor acces zilnic în curte. Le spusese că pot intra oricând, inclusiv atunci când eu nu eram acasă, fără să fie nevoie să anunțe pe nimeni.
— Ai scris că pot intra și când eu sunt plecată?
— Da, ca să nu-i încurc. Altfel nu ar fi acceptat să plătească.
— Și dacă eu sunt în casă și vreau să ies? Dacă am nevoie să aduc ceva în șopron? Dacă vine cineva la mine?
— Se descurcă ei. Nu o să stea nimeni în calea ta.
— Tocmai am stat în calea unei mașini ca să nu pot ajunge la lemnele mele!
Mi-am dat seama că nu avea rost să mai încerc să-l conving prin explicații. Pentru el, înțelegerea era deja făcută, banii erau încasați, iar problema mea părea doar o piedică în calea câștigului pe care și-l calculase.
— Vreau să anulezi înțelegerile, i-am spus. Le dai oamenilor banii pentru perioada în care nu vor mai putea folosi curtea și le spui că trebuie să-și mute mașinile.
— Nu pot să fac asta peste noapte. Am cheltuit deja o parte din bani.
— Atunci va trebui să găsești o soluție. Nu eu am încasat banii și nu eu le-am promis oamenilor că pot intra aici.
— Bunico, aveam nevoie de bani. Am rate de plătit și am crezut că pot să fac ceva folositor cu spațiul acesta. Nu am luat nimic din casă, nu ți-am vândut lucrurile.
— Nu trebuie să-mi vinzi lucrurile ca să-mi faci rău. Mi-ai luat dreptul de a hotărî cine intră în gospodăria mea.
A tăcut câteva clipe, apoi mi-a spus că va vorbi cu șoferii. I-am cerut să facă asta în aceeași zi, nu când avea să-i rămână timp.
În următoarele ore, Sorinel a luat legătura cu ei. Nu a fost ușor. Unii plătiseră pentru întreaga lună și nu înțelegeau de ce trebuiau să caute alt loc de parcare. El le-a explicat că înțelegerea fusese făcută fără acordul proprietarei și că nu mai putea continua.
Am stat lângă poartă și am urmărit cum începeau să plece mașinile. Una a ieșit prima, apoi alta. Ultimul șofer a venit să discute cu Sorinel despre banii plătiți. Nepotul meu i-a restituit suma corespunzătoare perioadei în care nu mai putea folosi locul de parcare.
În aceeași zi, a înapoiat și celorlalți banii pentru perioada rămasă nefolosită. A trebuit să acopere din propriul buzunar diferența, fiindcă o parte din încasări fusese deja cheltuită pentru ratele lui. Nu mi-a spus exact cât îl costase decizia, dar am înțeles din felul în care își număra banii că nu îi era deloc ușor.
Înainte să plece, i-am cerut să-mi spună câte copii ale cheii făcuse și cui le dăduse. Mi-a confirmat că existase o singură copie, pe care o primiseră șoferii pentru accesul comun. I-am cerut să o recupereze și să se asigure că nimeni nu mai păstrează o cheie a porții.
Totuși, nu m-am mulțumit cu promisiunea lui. În dimineața următoare am chemat un lăcătuș și am schimbat încuietoarea porții. Am ales un model potrivit pentru poarta veche și am primit două chei noi, pe care le-am păstrat numai eu.
— Nu mai este nevoie să vă faceți griji că are cineva o copie veche, mi-a spus lăcătușul după ce a terminat.
I-am mulțumit și am încercat poarta de câteva ori, ca să mă asigur că se închide bine.
Mai târziu, Sorinel a venit din nou. A văzut mașinile dispărute și m-a întrebat de ce schimbasem încuietoarea fără să-l anunț.
— Pentru că este poarta mea și vreau să știu cine are cheie de la ea.
— Puteai să-mi spui. Nu mai are nimeni cheia veche.
— Ți-am cerut să-mi explici cine are acces și nu ai putut să-mi dai un răspuns clar. Nu vreau să mai trec prin asta.
— Acum nici măcar nu mai ai încredere în mine?
— După ce ai făcut, nu. Nu îți mai dau voie să administrezi curtea și să hotărăști cine intră aici. Dacă vreau să închiriez vreodată un loc, hotărăsc eu și vorbesc personal cu oamenii.
Sorinel s-a supărat. Mi-a spus că îl tratez ca pe un străin și că tot ce încercase să facă fusese pentru a câștiga niște bani în plus. Nu l-am contrazis. Știam că avea probleme cu ratele, dar asta nu îi dădea dreptul să dispună de proprietatea mea.
De atunci, relația noastră s-a răcit. Nu a mai venit la fel de des, iar discuțiile dintre noi au devenit scurte. Nu l-am oprit să mă viziteze, dar nici nu am mai acceptat să se ocupe de lucrurile mele fără să mă întrebe.
Înainte de Crăciun, am intrat din nou în șopron și am luat lemnele de care aveam nevoie. Aleea era liberă, poarta se închidea bine, iar în curte nu mai erau decât lucrurile mele.
Mi-ar fi plăcut să fi putut trece peste întâmplarea aceasta fără să se schimbe nimic între mine și nepotul meu. Dar nu puteam să mă prefac că nu se întâmplase. Îl ajutasem când avusese nevoie, însă asta nu însemna că gospodăria mea devenise a lui.
Curtea era tot a mea, iar de data aceasta hotărâsem să rămână așa, fără înțelegeri făcute în numele meu și fără chei împărțite unor oameni pe care nu-i cunoșteam.