Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Veta și-a potrivit ochelarii și s-a ridicat din fotoliu, vizibil deranjată de întrebarea mea.
— I-am spus că Moș Crăciun știe când copiii nu ascultă. Și că, dacă nu învață să respecte ce le spun bunicii, nu trebuie să se aștepte să primească toate lucrurile pe care și le doresc.
— Mamă, nu ai dreptul să folosești numele lui Moș Crăciun ca să o sperii.
— Nu am speriat-o. I-am explicat că faptele au consecințe.
— Adevărul este că a spus că s-a uitat la televizor. Tu ai vrut să mă mintă pe mine, iar când a refuzat, ai pedepsit-o luându-i întâlnirea pe care o aștepta.
Veta și-a încrucișat brațele.
— Nu este prima dată când nu mă ascultă. Dacă îi permiți orice, o să ajungă să facă numai ce vrea ea. Eu am crescut copii și știu cum trebuie să fie educați.
— Și eu cresc un copil, mamă. Nu trebuie să o înveți că este bine să mintă doar ca să nu supere un adult.
— Nu i-am cerut să facă cine știe ce. Putea să spună că nu s-a uitat și terminam discuția.
— Dar se uitase. De ce ar fi trebuit să mintă?
— Pentru că trebuia să mă asculte!
Fetița stătea în continuare pe canapea și ne urmărea. Am observat că își trăsese pătura până sub bărbie. Nu voiam să continuăm discuția de față cu ea, așa că m-am apropiat și am întrebat-o dacă vrea să meargă puțin în camera ei să-și aleagă o carte.
— Nu vreau să mă duc singură. Vreau să stau cu tine, mi-a răspuns.
— Bine, iubita mea. Stăm împreună.
Am luat-o lângă mine și i-am explicat încă o dată că nu făcuse nimic rău spunând adevărul. I-am spus că, uneori, adulții se supără când nu primesc răspunsul pe care îl doresc, dar asta nu înseamnă că un copil trebuie să mintă pentru a-i mulțumi.
— Dar dacă Moș Crăciun chiar nu mai vine?
— Moș Crăciun nu hotărăște după supărările bunicii. Iar tu nu trebuie să-ți fie teamă să-mi spui adevărul niciodată.
— Eu voiam să merg să-l văd. Aveam și o poezie pregătită.
Mi-am amintit cât de încântată fusese când cumpărasem biletele. Îmi povestise de mai multe ori ce urma să-i spună lui Moș Crăciun și își alesese chiar și hainele pe care voia să le poarte.
— Știu, puiule. Îmi pare rău că nu ai ajuns astăzi. O să găsim o altă întâlnire festivă și o să ai ocazia să-ți spui poezia.
Veta a intervenit din nou:
— Simona, dacă acum îi promiți că primește tot ce vrea, mâine nu mai pot să-i spun nimic.
— Nu i-am promis că primește tot ce vrea. I-am spus că voi căuta o altă întâlnire cu Moș Crăciun. Este o diferență.
— Eu am avut grijă de ea cât ai fost tu la serviciu. Măcar atât respect ar trebui să-mi arăți.
— Îți sunt recunoscătoare că ai stat cu ea, dar asta nu înseamnă că poți să schimbi regulile după care o cresc.
— Atunci nu mă mai chema să te ajut!
Am rămas tăcută câteva clipe. Nu voiam să ajungem la amenințări, dar nici nu puteam să ignor ceea ce se întâmplase.
— Dacă vrei să mă ajuți, trebuie să respecți felul în care am hotărât să-mi cresc copilul. Nu îți cer să fii de acord cu fiecare lucru pe care îl fac, dar nu accept să o pedepsești pentru că nu a vrut să mintă.
Veta și-a luat ochelarii de pe nas și i-a șters cu marginea halatului.
— Pe vremea mea, copiii nu discutau atât cu adulții. Când bunica spunea ceva, se executau.
— Și eu am fost copil, mamă. Știu că nu toate lucrurile pe care le făceau adulții atunci erau bune. Nu vreau ca fiica mea să creadă că trebuie să ascundă adevărul ca să fie iubită sau să primească daruri.
Nu am mai continuat discuția. Mama a rămas în sufragerie, iar eu am mers cu fetița în camera ei. Am găsit scrisoarea pentru Moș Crăciun pe birou, lângă creioanele colorate. Fetița o începuse cu câteva zile înainte, dar nu o terminase.
— Nu mai vreau să o scriu, mi-a spus.
— De ce?
— Dacă Moș Crăciun știe că nu am ascultat de bunica, poate nu o să-mi aducă nimic.
M-am așezat lângă ea.
— Hai să facem un lucru. Scrie-i ce îți dorești și ce ai vrea să-i povestești. Nu trebuie să-i ascunzi nimic și nici să te gândești că trebuie să fii perfectă ca să meriți o bucurie de Crăciun.
A rămas cu creionul în mână, fără să înceapă. Nu am insistat. Am lăsat scrisoarea pe birou și am petrecut restul serii împreună, încercând să o liniștesc.
A doua zi, în pauza de la serviciu, am căutat o altă întâlnire festivă cu Moș Crăciun. Am găsit un eveniment organizat pentru copii înainte de sărbători, într-un spațiu amenajat pentru activități de Crăciun. Mai erau locuri disponibile, așa că am cumpărat biletele.
Când am ajuns acasă, i-am arătat confirmarea.
— Uite, iubita mea. Am găsit o altă întâlnire. Mergem împreună.
— Și o să pot să-i spun poezia?
— Sigur că da.
De data aceasta nu am mai rugat-o pe mama să o ducă și nici nu am mai lăsat-o să decidă programul fetei în locul meu.
În ziua întâlnirii, am plecat împreună de acasă. Fetița și-a ales singură hainele și a luat cu ea scrisoarea pe care o terminase cu o seară înainte. Când l-a văzut pe Moș Crăciun, s-a apropiat timid, apoi i-a întins foaia și i-a spus poezia pe care o pregătise.
Am văzut-o zâmbind din nou și am simțit că se mai liniștise. Nu era nevoie să-i promit că toate dorințele i se vor împlini. Era suficient să știe că nu fusese exclusă de la bucuria sărbătorilor pentru că alesese să spună adevărul.
Cu Veta am discutat din nou după câteva zile. I-am spus că nu va mai rămâne singură cu nepoata ei până când nu va respecta regulile pe care i le stabilisem. Putea să o viziteze și să petreacă timp cu ea, dar nu mai putea să decidă singură asupra pedepselor, programului sau promisiunilor făcute în numele meu.
— Deci nu mai ai încredere să-mi lași copilul? m-a întrebat.
— Nu până când nu sunt sigură că nu vei mai folosi frica și amenințările ca să obții ascultare.
Nu i-a plăcut răspunsul. A considerat că am exagerat și că am îndepărtat-o de nepoată, deși eu îi explicasem că nu îi interziceam să o vadă. Îi ceream doar să respecte faptul că eu sunt mama și că deciziile importante privind copilul îmi aparțin.
Relația dintre noi a rămas tensionată. Veta nu a recunoscut că pedeapsa fusese nedreaptă, iar eu nu am revenit asupra hotărârii mele.
În seara de Ajun, fetița și-a așezat scrisoarea lângă brad. M-a întrebat încă o dată dacă Moș Crăciun știe că spusese adevărul în ziua aceea. I-am răspuns că nu are niciun motiv să se teamă și am îmbrățișat-o.
Nu puteam schimba felul în care mama înțelegea disciplina, dar puteam să mă asigur că fiica mea nu crește cu ideea că trebuie să mintă pentru a fi acceptată sau că bucuriile ei pot fi luate de un adult doar pentru că acesta s-a supărat.