„Eu am cumpărat varza, deci toate sarmalele sunt ale mele!” — Cumnata mea venise în Ajun cu recipiente goale și începuse să ia mâncarea pe care o pregătisem pentru masa de Crăciun.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mioara a lăsat oala jos, dar nu și-a retras imediat mâinile de pe mânere. Mă privea nemulțumită, de parcă eu eram cea care încerca să-i ia ceva ce îi aparținea.

— Nu știu ce vrei să auzi, Gherghino. Am cumpărat varza, am adus și carne. Nu am venit aici să plec cu două sarmale într-o caserolă.

— Nici nu ți-am spus că pleci cu două. Dar înainte să hotărâm cât ia fiecare, vreau să facem socoteala cumpărăturilor.

Am luat caietul în care îmi notasem cheltuielile pentru Crăciun și l-am deschis pe masa din bucătărie. Păstrasem bonurile de la cumpărături, pentru că stabiliserăm de la început să împărțim costurile ingredientelor. Nu era prima dată când ne organizam împreună pentru sărbători și nu aveam de gând să neg contribuția Mioarei.

— Uite, aici sunt cumpărăturile mele. Am luat orezul, ceapa, condimentele, bulionul și cea mai mare parte din carne. Tu ai cumpărat varza și restul de carne. Nu contest nimic din ce ai adus.

— Păi vezi? Am cheltuit și eu bani!

— Da. Și trebuie să ținem cont de asta. Dar nu înseamnă că toate sarmalele sunt ale tale.

Am început să comparăm cumpărăturile. Mioara își amintea aproximativ cât plătise, iar eu aveam bonurile și puteam verifica sumele. Am adunat cheltuielile fiecăreia și am văzut cât contribuise fiecare la ingrediente. Partea Mioarei era mai mică decât a mea și nu justifica pretenția de a lua aproape toată mâncarea.

— Eu am cumpărat toată varza, a repetat ea.

— Știu. De aceea nu spun că nu ai dreptul la o parte. Dar varza nu s-a transformat singură în sarmale. Eu am pregătit umplutura, am desfăcut frunzele, am împachetat fiecare sarma și am stat lângă aragaz de ieri. Tu ai venit acum cu recipientele.

— Dacă tot ai făcut atâtea, ce te costă să-mi dai mai multe?

— Mă costă faptul că am și eu familie de hrănit. Copiii și nepoții mei vin aici de Crăciun. Nu am gătit toate acestea ca să rămânem noi fără mâncare.

Mioara a tras un scaun și s-a așezat. Pentru prima dată de când intrase în bucătărie, nu mai părea atât de sigură pe ea.

— Eu le-am promis că duc sarmale. Nu pot să mă întorc acasă și să le spun că nu am nimic.

— Cui le-ai promis?

— Rudelor soțului meu. Am spus că vin cu sarmale pentru masa lor. Se bazează pe mine.

— Și le-ai spus că le-ai gătit tu?

— Da. Ce era să le spun? Că nu am avut timp să pregătesc nimic?

Am înțeles atunci de ce venise atât de hotărâtă. Nu venise doar să-și ia partea din cumpărăturile comune. Își asumase în fața altora că va aduce sarmale, deși nu pregătise nimic, iar acum voia să rezolve problema luând aproape toată mâncarea din bucătăria mea.

— Mioara, nu este vina mea că ai promis ceva ce nu ai pregătit.

— Nu am crezut că o să ai nevoie de toate sarmalele. Știam că gătești mult și m-am gândit că avem de unde împărți.

— Am gătit mult pentru că vin copiii și nepoții. Nu ți-am promis niciodată că voi pregăti și masa rudelor tale.

— Dar suntem familie!

— Tocmai de aceea am acceptat să împărțim cumpărăturile. Dacă îmi spuneai din timp de câte sarmale ai nevoie, puteam discuta și stabileam cum procedăm. Dar nu poți să vii în Ajun și să hotărăști singură câtă mâncare iei.

Mioara s-a uitat la recipientele goale. Apoi a început să numere pe degete câte persoane urmau să fie la masa rudelor ei. Cu fiecare nume, părea tot mai nemulțumită de cantitatea pe care eram dispusă să i-o dau.

— Măcar jumătate din oala mare să-mi dai. Altfel nu-mi ajunge.

— Dacă îți dau jumătate din oala mare, nu mai am eu destule pentru musafirii mei. Nu pot să schimb împărțeala de fiecare dată când îți amintești de încă un invitat.

— Și ce vrei să fac acum?

— Să iei partea care îți revine și să pregătești altceva pentru restul musafirilor. Magazinele sunt încă deschise. Poți cumpăra și alte preparate.

— Ușor îți este să vorbești. Tu ai terminat deja de gătit.

— Am terminat pentru că am început pregătirile din timp. Am șaptezeci și doi de ani, Mioara, și am muncit două zile ca să pot pune masa de Crăciun. Nu mi-a fost mai ușor decât ție.

A tăcut câteva clipe. Eu am închis caietul și am pus bonurile la loc. Nu mai aveam nimic de demonstrat. Știam cât cheltuisem, cât muncisem și câte persoane așteptam la masă.

Am luat apoi recipientele Mioarei și am început să pun în ele partea de sarmale pe care o stabiliserăm, ținând cont de contribuția ei. Am numărat porțiile, ca să nu existe alte discuții. Restul sarmalelor au rămas în oalele mele.

— Gata. Aceasta este partea ta. Pentru masa pe care ai promis-o rudelor, va trebui să te ocupi separat.

Mioara și-a strâns buzele și a închis capacele recipientelor.

— Nu credeam că o să ajungem să ne certăm pentru mâncare.

— Nici eu nu credeam că o să vii în Ajun să iei aproape tot ce am gătit.

— O să trebuiască să cumpăr altceva. Acum trebuie să mă descurc cum pot.

— Și eu aș fi fost nevoită să mă descurc dacă plecai cu oala cea mare. Numai că eu nu mai aveam timp să gătesc alte sarmale.

Mioara și-a luat recipientele și geaca mov. Înainte să iasă, mi-a spus că ar fi fost mai bine să fi stabilit de la început cât primește fiecare.

— Aici ai dreptate, i-am răspuns. Trebuia să stabilim cantitățile, nu doar cheltuielile. Dar asta nu îți dădea dreptul să iei mâncarea fără să mă întrebi.

Nu mi-a mai răspuns. A ridicat sacoșele și a plecat.

După plecarea ei, am verificat din nou oalele și am continuat pregătirile. Mai aveam de aranjat masa și de terminat câteva lucruri în bucătărie. Eram obosită, dar cel puțin mâncarea pentru care muncisem nu mai era în pericol să dispară în recipientele altcuiva.

Mai târziu, am aflat că Mioara cumpărase alte preparate pentru masa promisă rudelor soțului ei. Nu știu cât a cheltuit în plus, dar știu că a trebuit să rezolve singură ceea ce promisese în numele ei.

La Crăciun, copiii și nepoții mei au găsit pe masă sarmalele pregătite de mine. Am servit fiecare după pofta lui, iar oala cea mare s-a golit aproape în întregime. M-am bucurat să-i văd mâncând și să aud că le plăcuseră, așa cum se întâmpla în fiecare an.

Cu Mioara nu am mai organizat împreună pregătirile culinare. Dacă mai cumpăram ceva la comun, stabileam dinainte cât plătește fiecare și cum împărțim produsele. Nu am mai acceptat să gătesc pentru două gospodării în timp ce altcineva hotăra ulterior cui îi aparține munca mea.

Nu mă deranja că Mioara contribuise la cumpărături. Mă deranja că folosise acea contribuție ca să pretindă tot ce pregătisem eu. De atunci, am preferat să ne ocupăm fiecare de masa propriei familii. Era mai simplu decât să ajungem din nou în Ajun să ne certăm pentru oalele de pe aragaz.