Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu, nu ne-am înțeles asupra divorțului. Eu am aflat abia aseară că tatăl vostru începuse demersurile de trei luni. Nu am fost întrebată, nu am semnat nicio înțelegere și nici nu am discutat despre împărțirea bunurilor.
Copiii s-au uitat unul la celălalt, apoi spre Doru. Fiul nostru a întrebat de ce tatăl lor le spusese că știau amândoi despre despărțire și că hotărâserăm să ne separăm fără conflicte.
— Pentru că nu voiam să vă pun în mijlocul problemelor noastre. Mama știe că nu mai suntem fericiți și am discutat despre divorț. Nu are rost să vă spun toate detaliile.
— Dar mama tocmai ne-a spus că a aflat abia acum. Cum vine asta? a întrebat fiica noastră.
Doru a încercat să explice că se referise la faptul că mariajul nostru nu mai funcționa și că era evident că urma să ne despărțim. A susținut că nu mințise, ci doar simplificase lucrurile pentru ca ei să nu fie nevoiți să asculte discuții neplăcute.
— Nu ai simplificat nimic. Le-ai spus că știu și că sunt de acord cu o hotărâre pe care ai luat-o singur, i-am răspuns.
Fiica noastră m-a întrebat dacă era adevărat că urma să împărțim bunurile și că tata le spusese că economiile îi aparțineau în cea mai mare parte.
Am luat lista de pe birou și am pus-o pe măsuța din living. Le-am arătat că Doru trecuse în dreptul numelui său economiile strânse în timpul căsniciei, mașina și mai multe bunuri cumpărate de-a lungul anilor. Unele dintre acestea fuseseră achitate din veniturile noastre comune.
— Nu am stabilit nimic din toate acestea. Am văzut lista întâmplător și am aflat că tatăl vostru consideră că aproape tot ce am strâns împreună îi aparține.
— Este o listă orientativă, a intervenit Doru. Nu am spus că nu vom discuta.
— Atunci de ce ai trecut economiile ca fiind exclusiv ale tale? De ce nu ai menționat că au fost strânse în timpul căsniciei?
A început să vorbească despre veniturile lui, despre faptul că muncise mult și că se ocupase de administrarea banilor. I-am amintit că și eu lucrasem, contribuisem la cheltuielile familiei și participasem la toate deciziile importante. Faptul că el administrase anumite conturi nu însemna că putea hotărî singur cui aparțineau economiile.
Fiul nostru a luat lista și a citit câteva dintre poziții. A întrebat dacă tatăl lor intenționa să plece cu toate acele lucruri după Anul Nou.
— Nu plec cu totul. Vreau doar să-mi iau ceea ce mi se cuvine, a răspuns Doru.
— Dar cine a stabilit ce ți se cuvine? am întrebat.
Discuția a devenit tot mai tensionată. Doru ne-a reproșat că transformam o despărțire într-o ceartă și că nu voia să-și petreacă ultimul Crăciun în familie discutând despre bani.
— Nu eu am ales să aflu despre divorț în felul acesta. Și nu eu am făcut o listă în care am trecut bunurile comune ca fiind doar ale mele.
Atunci fiica noastră l-a întrebat direct dacă exista și alt motiv pentru care voia să plece atât de repede. Doru a evitat răspunsul, dar eu nu mai aveam de gând să ascund lucrurile pe care le aflasem.
— Tatăl vostru a început o relație cu o fostă colegă. Se întâlneau de câteva luni, iar el și-a pregătit plecarea fără să-mi spună.
Fiul nostru s-a uitat la tatăl lui.
— Este adevărat?
Doru a recunoscut că exista o altă femeie în viața lui, dar a insistat că relația apăruse într-un moment în care căsnicia noastră era deja terminată. A spus că nu voia să-și justifice alegerile și că avea dreptul să înceapă o altă viață.
— Ai dreptul să divorțezi și să-ți refaci viața, i-am spus. Dar nu ai dreptul să le spui copiilor că eu am fost de acord, când nici măcar nu ai avut curajul să-mi vorbești despre divorț.
În seara aceea, copiii au înțeles că fuseseră informați doar despre versiunea pe care tatăl lor dorise să o creadă. Nu le spusese că mă anunțase abia după ce începuse demersurile și nici că încercase să stabilească singur ce bunuri urma să păstreze.
După ce s-au retras, i-am spus lui Doru că nu mai acceptam să discutăm despre patrimoniu fără să am propriul reprezentant juridic. A încercat să mă convingă că nu era nevoie de avocați și că puteam rezolva totul între noi, dacă nu mă încăpățânam.
— Tocmai pentru că am fost căsătoriți douăzeci și șase de ani vreau ca lucrurile să fie făcute corect. Nu voi semna o împărțire pregătită numai de tine.
În zilele următoare am consultat un avocat. I-am prezentat lista întocmită de Doru, informațiile despre economii și documentele pe care le aveam la dispoziție. Am explicat că soțul meu începuse demersurile pentru divorț fără să mă informeze și că încercase să prezinte copiilor despărțirea drept o hotărâre amiabilă, deja discutată cu mine.
Mi s-a explicat că trebuiau analizate regimul matrimonial, proveniența bunurilor și economiilor, precum și documentele care dovedeau contribuțiile fiecăruia. Nu era suficient ca Doru să treacă anumite sume pe o listă pentru ca ele să devină automat proprietatea lui exclusivă.
Am început să adun extrasele de cont, documentele de achiziție și informațiile necesare pentru stabilirea situației patrimoniale. Nu urmăream să obțin mai mult decât mi se cuvenea, dar nici nu aveam de gând să renunț la drepturile mele pentru a-i face lui despărțirea mai ușoară.
Când a aflat că aveam propriul avocat, Doru s-a supărat.
— Nu înțeleg de ce trebuie să ajungem aici. Am vrut să ne despărțim civilizat.
— O despărțire civilizată începe cu adevărul. Tu ai discutat cu copiii înainte să vorbești cu mine, le-ai spus că știu despre divorț și ai pregătit o listă în care ți-ai atribuit bunurile și economiile.
— Am vrut să evit scandalul.
— Ai vrut să obții acordul tuturor înainte să-mi spui ce intenționezi să faci.
În cele din urmă, Doru a fost nevoit să discute deschis despre relația cu fosta colegă și despre faptul că le prezentase copiilor o situație care nu corespundea adevărului. Nu a mai putut susține că eu fusesem de acord cu despărțirea sau că împărțirea bunurilor fusese stabilită împreună.
Negocierile privind divorțul și bunurile au continuat separat, cu ajutorul reprezentanților noștri. Lista lui nu a fost acceptată ca o împărțire definitivă. Economiile realizate în timpul căsniciei și celelalte bunuri au trebuit analizate în funcție de actele existente și de regimul matrimonial, nu după preferințele lui.
Copiii au început să privească altfel hotărârea tatălui lor. Nu i-au cerut să rămână în căsnicie dacă nu mai dorea, dar nici nu au mai acceptat să fie folosiți pentru a confirma o poveste inventată. Au înțeles că mama lor nu fusese de acord cu despărțirea amiabilă pe care el pretindea că o stabiliserăm.
După Anul Nou, Doru a plecat din locuință și și-a continuat noua relație. Eu am rămas să-mi reorganizez viața și să rezolv, prin procedurile corespunzătoare, toate aspectele legate de divorț și de bunurile dobândite în timpul căsniciei.
Nu am încercat să-i întorc pe copii împotriva tatălui lor. Fiul nostru a continuat să păstreze legătura cu el, iar fiica noastră și-a format propriile păreri după ce a aflat adevărul. Amândoi au înțeles însă că nu trebuiau puși să confirme o înțelegere care nu existase niciodată.
Am împodobit bradul împreună cu ei, chiar dacă sărbătorile nu au mai fost cele pe care mi le imaginasem. Am păstrat tradițiile noastre și am încercat să nu transform fiecare întâlnire într-o discuție despre despărțire.
După douăzeci și șase de ani, căsnicia mea se încheia, dar nu aveam de gând să las în urmă și dreptul de a decide asupra propriei vieți. Doru alesese să plece, iar eu acceptasem că nu-l puteam obliga să rămână. Ceea ce nu acceptasem era să-mi atribuie acorduri pe care nu mi le dădusem și să considere că tot ce construiserăm împreună îi aparținea numai lui.