Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cezar a luat telefonul de pe masă, dar nu a deschis imediat aplicația bancară. Îl priveam și așteptam răspunsul la o întrebare care, până în dimineața aceea, nici măcar nu-mi trecuse prin minte.
— Pe numele meu, a răspuns în cele din urmă.
— Deci timp de trei ani mi-ai cerut bani pentru o chirie care nu exista, iar tu i-ai pus într-un cont personal?
— I-am economisit, Mariana. Nu i-am cheltuit pe prostii și nici nu i-am pierdut.
— Nu despre asta te întreb. Vreau să știu de ce m-ai mințit și de ce ai considerat că poți să-mi iei banii fără să-mi spui adevărul.
Cezar s-a așezat la masă și mi-a explicat că voise să aibă niște economii numai ale lui. Considera că apartamentul îi aparținea dinaintea căsătoriei și că era firesc să primească o sumă pentru faptul că locuiam acolo.
— Dacă îți spuneam că este apartamentul meu, nu mai voiai să contribui, a adăugat el.
— De unde știi? M-ai întrebat vreodată?
— Te cunosc, Mariana. Ai fi spus că, dacă sunt proprietar, trebuie să suport singur cheltuielile locuinței.
— Nu ai de unde să știi ce aș fi spus. Mi-ai luat posibilitatea să hotărăsc, pentru că mi-ai ascuns adevărul.
Am deschis aplicația bancară și am început să verific transferurile. În fiecare lună îi trimisesem câte 1.500 de lei, timp de trei ani. Am numărat plățile și am făcut calculul pe o foaie. Era vorba despre 54.000 de lei, fără să includ utilitățile, cumpărăturile și celelalte cheltuieli pe care le împărțeam.
— Cincizeci și patru de mii de lei, Cezar. Atât ți-am transferat pentru o chirie inventată. Și tu ai păstrat banii într-un depozit personal?
— Nu înțeleg de ce vorbești de parcă ți-aș fi luat banii fără niciun motiv. Ai locuit aici trei ani. Ai beneficiat de apartament la fel ca mine.
— Dacă îmi spuneai că este apartamentul tău, puteam să discutăm despre contribuția mea la cheltuielile locuinței. Dar tu mi-ai spus că plătim unui proprietar străin și ai transformat contribuția mea într-o obligație care nu exista.
— Până la urmă, tot trebuia să contribui cu ceva.
— Și am contribuit. Dar asta nu îți dădea dreptul să inventezi un proprietar și să păstrezi banii fără să știu.
I-am cerut să-mi arate extrasul depozitului. La început a spus că nu era nevoie, pentru că îmi explicase deja unde ajunseseră banii. Am insistat. Voiam să văd sumele depuse și soldul actual. Nu mai eram dispusă să accept explicații fără documente.
După o discuție lungă, mi-a arătat informațiile din aplicația bancară. Depozitul fusese constituit în perioada în care eu îi transferam lunar banii pentru chirie. Sumele se adunaseră treptat, iar economiile rămăseseră într-un cont doar pe numele lui.
— Știi de câte ori am renunțat să-mi cumpăr ceva pentru că trebuia să pun bani deoparte pentru chirie? l-am întrebat.
— Nu te-am obligat să renunți la nimic.
— Ba m-ai făcut să cred că avem o cheltuială obligatorie. Eu economiseam din ce îmi rămânea după ce îți trimiteam banii, iar tu îți construiai un depozit din salariul meu.
Nu mi-a mai răspuns. Pentru el, faptul că nu risipise banii părea să fie dovada că nu făcuse nimic grav. Pentru mine, era dovada că transformase o minciună într-un avantaj financiar personal.
În zilele următoare am reconstituit toate transferurile din extrasele bancare. Am păstrat dovezile plăților și conversațiile în care discutaserăm despre chirie. Am notat separat sumele achitate pentru utilități și cumpărături, ca să nu le confund cu cei 54.000 de lei.
Am cerut și consultanță juridică pentru a înțelege ce puteam solicita în privința banilor. Nu am presupus că transferurile îmi ofereau vreun drept de proprietate asupra apartamentului. Voiam să lămuresc situația sumelor obținute prin minciună și să aflu cum le puteam recupera.
Când Cezar a aflat că mă interesasem de aceste lucruri, a devenit neliniștit.
— Chiar vrei să ajungem să ne judecăm pentru niște bani?
— Nu eu am ascuns adevărul trei ani. Vreau doar să-mi primesc banii înapoi.
— Pot să ți-i dau treptat. Nu este nevoie să implicăm alte persoane.
— Banii există deja în depozitul tău. De ce ar trebui să aștept ani întregi să-mi înapoiezi ce ai luat prin minciună?
La început a încercat să negocieze suma. Spunea că ar fi trebuit să plătesc oricum pentru folosirea apartamentului și că nu considera corect să-mi restituie totul.
I-am răspuns că nu discutam despre o chirie stabilită cinstit între noi. El inventase existența unui proprietar, îmi spusese că achitam împreună 3.000 de lei lunar și mă convinsese să-i transfer jumătate.
— Dacă mi-ai fi spus adevărul, poate aș fi acceptat să contribui într-un anumit fel. Dar nu poți să stabilești acum, după trei ani, că minciuna ta a fost de fapt o înțelegere între noi.
Cezar a tăcut. Era prima dată când nu mai găsea o explicație cu care să închidă discuția.
I-am cerut să stabilim în scris cum urma să-mi restituie banii. După mai multe discuții, a acceptat să îmi înapoieze întreaga sumă de 54.000 de lei. Am consemnat înțelegerea și termenele de plată, fără să renunț la documentele care dovedeau transferurile.
A făcut un prim transfer de 30.000 de lei, iar pentru diferența de 24.000 de lei am stabilit un termen de restituire. Nu consideram problema financiară încheiată până când nu primeam și restul banilor, dar măcar exista o obligație recunoscută de el.
Între timp, am început să-mi organizez mutarea. Am căutat o locuință pe care să o pot susține din veniturile mele și am făcut calculele astfel încât să nu mai depind financiar de Cezar.
— Chiar pleci după atâția ani de căsnicie? m-a întrebat când a văzut că îmi strâng lucrurile.
— Nu plec pentru că apartamentul este al tău. Plec pentru că m-ai mințit trei ani și ai considerat că este normal să faci bani de pe urma mea fără să știu.
— Dar ți-am promis că îți dau totul înapoi!
— Banii îi poți înapoia. Ce facem cu încrederea pe care am pierdut-o?
Nu a știut ce să-mi răspundă.
În cele din urmă, am ales să ne separăm. Cezar a rămas în apartamentul care îi aparținea, iar eu m-am mutat într-o locuință închiriată pe numele meu. De data aceasta știam exact cine era proprietarul, cât plăteam și pentru ce.
Am continuat să urmăresc respectarea înțelegerii privind suma rămasă de restituit. Nu am considerat că simpla despărțire rezolva prejudiciul financiar și nici nu eram dispusă să renunț la bani doar pentru a evita alte discuții.
Uneori mă gândeam că aș fi putut contribui fără nicio problemă la cheltuielile apartamentului dacă Cezar mi-ar fi spus adevărul de la început. Nu m-ar fi deranjat că locuința era proprietatea lui. M-ar fi deranjat doar dacă nu am fi putut ajunge la o înțelegere corectă.
Dar nu despre cine deținea apartamentul era vorba. Trei ani am crezut că îmi respect obligațiile față de un proprietar străin, când, de fapt, îi transferam bani propriului soț pentru un contract care nu existase niciodată.
Cei 54.000 de lei puteau fi calculați, documentați și recuperați. Însă nu mai puteam privi la fel omul care mă lăsase treizeci și șase de luni să plătesc o chirie inventată, în timp ce el își aduna economiile în secret.