„Fata ta lucrează pentru mine până își plătește datoria!” Într-o seară de decembrie, mi-am dat seama că fiica mea ascundea ceva

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am apropiat de Irina și i-am spus să lase cutiile jos. Fata s-a oprit imediat, dar Mircea a intervenit înainte să apuce să se îndepărteze.

— Las-o să termine ce are de făcut. Nu mai are mult și își achită datoria.

— Nu mai lucrează nimic pentru tine. Este copilul meu și pleacă acasă cu mine.

Mircea a zâmbit ironic și mi-a spus că nu puteam să apar după câteva săptămâni și să pretind că nu se întâmplase nimic. Mi-a amintit că Irina îi stricase telefonul și că el fusese nevoit să suporte o pagubă importantă.

— Ai cerut două mii de lei pentru reparație. Ai un document care arată cât a costat în realitate?

— Nu trebuie să-ți dau ție socoteală pentru fiecare leu.

— Dar trebuie să-mi explici de ce ai pus un copil de cincisprezece ani să muncească seara, fără să-i plătești nimic, și de ce i-ai cerut să ascundă totul de mine.

Irina stătea lângă cutii și nu îndrăznea să se apropie. I-am făcut semn să vină lângă mine. Mircea a mai încercat să-i spună că trebuia să termine ce începuse, dar i-am cerut să nu i se mai adreseze în privința datoriei.

Am scos telefonul și am început să verific mesajele pe care Irina mi le-a arătat atunci, de pe telefonul ei. Am găsit conversațiile în care Mircea îi explica programul de lucru și îi spunea că fiecare seară valorează cincizeci de lei din suma datorată. Nu exista nicio evidență clară a orelor lucrate și niciun calcul prin care să se justifice cele două mii de lei.

— De ce ai stabilit cincizeci de lei pentru fiecare seară? Cum ai calculat suma aceasta?

— Așa am considerat eu că este corect.

— Și câte seri ar fi trebuit să muncească pentru a termina?

— Câte erau necesare. Ea a stricat telefonul, nu eu.

În timp ce discutam, am observat lângă tejghea câteva documente legate de telefon. Mircea a încercat să le strângă, dar am apucat să văd o hârtie de la societatea de asigurări. I-am cerut să-mi explice despre ce era vorba.

La început a spus că erau niște acte fără importanță. Am insistat să-mi spună dacă solicitase despăgubiri pentru telefonul deteriorat de Irina. Atunci a recunoscut că deschisese un dosar de daună și primise deja banii pentru reparație.

— Deci ai primit despăgubirea și ai continuat să-i ceri fetei mele să muncească pentru aceeași pagubă?

— Nu este chiar așa. Eu am avut și alte cheltuieli, iar fata trebuia să înțeleagă că greșelile se plătesc.

— Greșelile se discută cu părinții copilului. Nu inventezi o datorie, nu primești bani de la asigurător și apoi nu folosești un minor ca să muncească gratuit pentru tine!

Mircea a devenit nervos și mi-a spus că nu aveam dreptul să-l acuz în fața oamenilor. I-am răspuns că nu eu îi cerusem Irinei să vină seară de seară, să care marfă și să facă ordine până târziu, în loc să-și pregătească lecțiile.

Am fotografiat documentele pe care le puteam vedea și am păstrat conversațiile dintre el și fiica mea. Nu voiam să dispară informațiile despre programul pe care îl impusese și despre suma pe care pretindea că o mai avea de recuperat.

— De astăzi, Irina nu mai vine aici. Dacă există o problemă legată de telefon, o discutăm între adulți, pe baza documentelor reale. Nu mai vorbești cu ea despre nicio datorie.

Mircea a spus că nu avea de gând să-mi dea socoteală și că mă comportam de parcă fata nu făcuse nicio greșeală. I-am explicat că nu negasem niciodată că telefonul fusese deteriorat accidental, dar că asta nu îi dădea dreptul să transforme greșeala într-un mijloc de a obține muncă gratuită de la nepoata lui.

Am plecat împreună cu Irina. Pe drum, fata mi-a spus că îi fusese teamă să-mi povestească deoarece unchiul îi repetase că eu m-aș fi supărat pe ea și că ar fi trebuit să plătesc eu cele două mii de lei dacă aflam.

— Trebuia să-mi spui, Irina. Chiar dacă ai stricat telefonul, puteam să discutăm și să găsim o soluție. Nu trebuia să te descurci singură cu un adult care îți cerea să păstrezi secretul.

În zilele următoare am strâns toate informațiile despre programul la care participase și despre munca pe care o făcuse la stand. Am cerut îndrumare instituțiilor competente pentru a afla ce măsuri puteam lua în vederea protejării fiicei mele și a clarificării situației. Am vrut să fie stabilite împrejurările în care fusese pusă să muncească și dacă avea dreptul la vreo plată pentru activitatea prestată.

Nu am acceptat să rezolvăm totul printr-o simplă promisiune a lui Mircea. Faptul că era fratele meu nu schimba responsabilitatea pe care o avea față de un copil. Nici despăgubirea primită de la asigurător nu putea fi trecută sub tăcere doar pentru că el considera că avea dreptul să păstreze banii și să beneficieze, în plus, de munca neplătită a Irinei.

Fiica mea a revenit la programul obișnuit de școală. Am ajutat-o să-și organizeze temele și să recupereze materia pe care o neglijase în săptămânile petrecute la târg. A durat ceva până când și-a recăpătat ritmul, dar am avut grijă să nu simtă că este pedepsită pentru ceea ce se întâmplase.

Mircea a pierdut ajutorul gratuit pe care îl primise și relația apropiată pe care o avusese cu nepoata lui. Nu am mai dus-o la el și nici nu am mai acceptat să discute singur cu ea despre bani sau despre presupuse datorii.

Într-o seară, Irina m-a întrebat dacă eram încă supărată că stricase telefonul. I-am spus că era normal să-și asume o greșeală, dar că niciun copil nu trebuie să accepte să fie pus să muncească în secret pentru un adult. I-am explicat că, dacă mai apărea vreodată o asemenea situație, putea să vină direct la mine, fără teamă că o voi certa înainte să aflu ce s-a întâmplat.

Am înțeles atunci că nu telefonul fusese cea mai mare problemă, ci faptul că Mircea folosise încrederea pe care fata o avea în el pentru a o ține sub presiune. Iar eu nu aveam să mai permit nimănui să transforme o greșeală a copilului meu într-un motiv pentru care acesta să fie exploatat.