Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Titel și-a coborât privirea și a început să-și frece palmele. Am înțeles că răspunsul lui nu avea să-mi aducă nicio alinare.
— Da, mătușă. A întrebat de tine la spital.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele. M-am așezat pe scaun și l-am rugat să-mi explice ce se întâmplase.
— Când a întrebat de mine? Ce i-ai spus?
— În ultimele zile. Era slăbită și vorbea mai greu. M-a întrebat dacă te-am sunat și dacă ai aflat că este internată.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— I-am spus că o să te sun. Am crezut că mai avem timp.
Am rămas cu ochii la el. Sora mea mă căutase, iar el îi promisese că mă va anunța. Nu făcuse însă niciun apel, deși știa că o sunasem de mai multe ori și că așteptam vești despre ea.
— Titel, ea știa că eu nu am mai reușit să vorbesc cu ea?
— Da. Întreba mereu dacă ai sunat.
— Și nu te-ai gândit că trebuia să-mi spui? Poate voiam să plec imediat. Poate reușeam să ajung la spital și să o văd înainte să moară.
— Era foarte bolnavă. Nu cred că ai fi putut schimba ceva.
— Nu despre schimbarea stării ei vorbesc! Voiam să-mi iau rămas-bun de la sora mea. Aveam dreptul să fiu lângă ea dacă asta își dorea și ea.
Titel mi-a spus că nu voia să mă pună pe drumuri pentru ceva ce considera inevitabil. A susținut că în ultimele zile situația se agravase repede și că se ocupase singur de toate lucrurile necesare.
L-am întrebat din nou de ce nu mă anunțase nici după ce sora mea murise. Putea să mă sune atunci, să-mi spună ce se întâmplase și să-mi dea posibilitatea să ajung la înmormântare.
— Nu am vrut să înceapă iar discuțiile despre casă și despre cheltuieli, mi-a răspuns.
Atunci am înțeles că nu era vorba doar despre lipsa de timp sau despre faptul că evenimentele se desfășuraseră repede. Titel încă ținea minte neînțelegerile pe care le avuseserăm în trecut, când discutaserăm despre cheltuielile gospodăriei mamei lui. Avuseserăm păreri diferite despre banii necesari pentru întreținerea casei, iar el considerase că mă amestecam prea mult în problemele lor.
— Ai ascuns moartea mamei tale pentru că nu voiai să discutăm despre bani?
— Nu am spus asta. Știam că o să vrei să afli toate detaliile și că o să apară întrebări. Nu aveam nevoie de încă un conflict în perioada aceea.
— Eu nu eram o persoană străină care venea să-ți ceară socoteală. Eram sora mamei tale. Ea mă căuta și voia să vorbească cu mine!
Titel a încercat să-mi explice că înmormântarea fusese organizată fără probleme și că toate lucrurile importante fuseseră rezolvate. I-am spus că nu mă interesa dacă el considera că organizase totul bine. Îmi luase posibilitatea de a-mi vedea sora pentru ultima dată și de a fi alături de ea în ziua înmormântării.
După ce a plecat, am rămas mult timp singură. Am scos dintr-un sertar fotografiile în care eram împreună și m-am oprit la una făcută cu câțiva ani înainte, când venise la mine de sărbători. Paraschiva zâmbea și mă ținea de braț. Mi-am amintit cât de mult vorbisem în acea vizită și cât de des îmi spusese că nu trebuia să lăsăm distanța dintre noi să ne îndepărteze.
A doua zi am făcut rost de adresa exactă a cimitirului și am plecat spre localitatea în care fusese înmormântată. Drumul mi s-a părut nesfârșit. Mă gândeam că, în timp ce eu îmi pregăteam casa pentru Sfântul Nicolae, sora mea era deja în pământ, iar eu nu știusem nimic.
Am găsit mormântul și am rămas în fața lui fără să pot rosti ceva. Am așezat florile pe care le adusesem și am început să-i vorbesc încet. I-am spus că nu știusem că era bolnavă, că o sunasem și că așteptasem să mă caute. I-am cerut iertare că nu ajunsesem la timp, deși știam că nu eu fusesem cea care hotărâse să nu ne mai auzim.
Am încercat apoi să aflu mai multe despre ultimele ei zile de la persoanele care fuseseră alături de ea în spital. Am aflat că starea i se agravase și că, în acele zile, Paraschiva întrebase de mine de mai multe ori. Își dorise să-mi audă vocea și așteptase ca Titel să facă acel apel pe care i-l promisese.
Nu mai puteam schimba nimic. Nu mai exista niciun telefon pe care să-l dau ca să-mi aud sora răspunzând, niciun drum pe care să-l fac pentru a ajunge lângă patul ei și nicio posibilitate de a-i spune că o iubesc înainte să moară.
Când m-am întors acasă, Titel m-a sunat din nou. Mi-a spus că speră să înțeleg într-o zi de ce procedase astfel și că nu dorise să-mi facă rău. I-am răspuns că nu mai aveam ce discuta cu el.
Nu i-am cerut nimic și nu am mai vrut să particip la discuțiile despre gospodăria pe care o lăsase mama lui în urmă. Nu puteam accepta ca evitarea unui conflict despre bani să fie considerată o justificare pentru ascunderea morții unei persoane dragi.
Am încetat să mai păstrez legătura cu Titel. Nu pentru că voiam să mă răzbun, ci pentru că nu mai puteam avea încredere în omul care știa cât de apropiate fuseserăm eu și Paraschiva și care alesese să mă țină departe de ultimele ei zile.
De atunci, în fiecare ajun de Sfântul Nicolae îmi amintesc de sora mea. Mă gândesc la telefoanele la care nu a mai răspuns și la toate lucrurile pe care nu am mai apucat să i le spun. Am pierdut definitiv șansa de a-mi lua rămas-bun, iar nicio explicație a nepotului meu nu poate schimba asta.
Poate că într-o zi durerea va fi mai ușor de purtat, dar nu voi putea uita că Paraschiva m-a căutat înainte să moară, iar eu nu am fost anunțată. Titel a hotărât în locul nostru amândurora că nu trebuia să mai vorbim. Iar prin această alegere a rupt ceva ce nu mai poate fi reparat.