Dan întârziase din nou. Încă o noapte lungă la muncă, sau cel puțin asta spunea el. Se întâmpla tot mai des, și de fiecare dată când ajungea acasă, părea mai obosit decât în seara precedentă.
Când ne-am căsătorit, acum trei ani, lucrurile erau diferite. Petreceam serile împreună, vorbind, râzând sau pur și simplu uitându-ne la televizor. Acum, în majoritatea serilor, abia rostea două cuvinte înainte de a merge direct la culcare.
Îmi era dor de el. Îmi era dor de noi. Voiam să înțeleg. Știam că munca era stresantă. Dar de fiecare dată când îl vedeam intrând pe ușă, epuizat, nu puteam să scap de senzația că ceva se destramă. Era doar din cauza locului de muncă? Sau era vorba de altceva?
În seara asta, voiam să repar lucrurile. M-am decis să-i gătesc lui Dan mâncarea preferată. Lasagna cu extra brânză, pâine cu usturoi și acel tort de ciocolată la care nu putea rezista. Poate asta i-ar fi amintit de cum erau lucrurile la început, când ne făceam timp unul pentru celălalt, indiferent de situație.
În timp ce pregăteam cina, tocând ceapa pentru sos, gândurile mele au zburat la cât de ușoare erau lucrurile la început. Eram inseparabili. Dar acum, cu nopțile lui constante de muncă, părea că trăiam în lumi diferite.
Îmi tot spuneam că era doar o fază, că odată ce munca se va mai liniști, se va întoarce la mine. Dar cât timp mai puteam aștepta?
Bucătăria era plină de miros de usturoi în timp ce puneam lasagna în cuptor. Mi-am șters mâinile de un prosop de bucătărie și m-am uitat la telefon – doar 10% baterie rămasă.
„Super,” am murmurat. Lăsasem încărcătorul la mama aseară, când trecusem pe la ea după serviciu. Așteptam un apel important de la un client, și ultimul lucru pe care mi-l doream era ca telefonul să mi se descarce.
Am ezitat. Cina era deja în cuptor și nu voiam să stric surpriza plecând, dar aveam nevoie de acel încărcător. Ar fi durat doar câteva minute să-l iau, și m-aș fi întors înainte ca Dan să observe.
M-am uitat la ceas. Nu avea să ajungă acasă pentru cel puțin încă o oră, poate mai mult, dacă mă luam după ultimele nopți.
Am luat telefonul și am sunat-o pe mama. Niciun răspuns. Am oftat. Probabil că era afară la plimbarea ei de seară.
Am decis să plec repede, amintindu-mi că Dan nu avea să fie acasă prea curând. Nu era niciodată în ultima vreme. În plus, totul era pregătit, și lasagna putea să se coacă puțin mai mult fără mine.
Aș fi înapoi imediat și totul ar fi perfect când ar intra pe ușă. Fără scuze, fără apeluri de muncă târzii, doar noi doi — așa cum era înainte.
Mi-am luat haina, am aruncat o ultimă privire la oala de sos care fierbea încet și am ieșit pe ușă. Pe drum, nu mă puteam abține să nu mă gândesc la cât de distanți deveniserăm.
Poate era vina mea. Poate ar fi trebuit să fiu mai răbdătoare, sau poate ar fi trebuit să-l întreb mai direct ce se întâmplă de fapt. Dar de fiecare dată când aduceam vorba de orele lui târzii, el trecea peste subiect, spunând că lucrurile se vor liniști curând.
Totuși, senzația apăsătoare din piept nu dispărea. Ceva nu era în regulă. Voiam doar să mă simt conectată din nou cu el, să știu că încă mai suntem în asta împreună.
Când am ajuns la casa mamei, primul lucru pe care l-am observat a fost cât de liniște era. Prea liniște. Luminile erau stinse și nu era niciun semn de viață. O sunasem mai devreme, dar nu răspunsese.
Poate era încă afară, la plimbare. Nu era neobișnuit să fie plecată seara, dar ceva din liniștea casei mă neliniștea. Am scuturat sentimentul și am descuiat ușa cu cheia de rezervă.
De îndată ce am pășit înăuntru, am înghețat. Acolo, lângă intrare, erau pantofii lui Dan.
Inima mi-a sărit o bătaie, iar stomacul mi s-a strâns. Am privit pantofii, încercând să înțeleg ce vedeam. De ce era Dan aici? Ar fi trebuit să fie la muncă, nu-i așa? Nu menționase nimic despre a veni la casa mamei. De fapt, nu spusese nimic deloc.
Un val rece de panică m-a cuprins. Ce făcea aici? Mintea mea a început să alerge cu tot felul de posibilități, și niciuna nu era bună. Ar putea fi…? Nu, mi-am scuturat capul. Nu voiam să trag concluzii pripite, dar nu puteam opri gândurile să se învârtă în spirale.
Am încercat să mă calmez, dar fiecare pas pe care îl făceam pe hol era mai greu decât cel anterior. Inima îmi bătea cu putere în piept, iar respirația îmi venea în valuri scurte. Casa era prea liniștită. Apoi, din spatele ușii închise a dormitorului, am auzit voci. Înăbușite, dar distincte.
Vocea lui Dan.
Și a altcuiva.
M-am apropiat încet, încercând să ascult mai bine. Era vocea mamei mele. De ce vorbeau în dormitorul ei? Gâtul mi s-a strâns. Mi-am lipit urechea de ușă, încercând să deslușesc ce spuneau. Vorbeau în șoaptă, și puteam prinde doar fragmente din conversație.
„Crezi că o să-i placă?” a întrebat Dan. Vocea lui era joasă, nervoasă.
„O să o adore,” i-a răspuns mama, cu un ton cald și liniștitor.
Am simțit cum nodul din stomac se strânge și mai tare. Despre ce vorbeau? Nu puteam gândi limpede. Mintea mea era un haos de confuzie și furie. Plănuiau ceva pe la spatele meu? Voiam să dau buzna în cameră, să-i confrunt, să cer explicații. Dar am ezitat. Ce se întâmpla dacă greșeam? Ce se întâmpla dacă totul era doar o neînțelegere?
Dar dacă nu era?
Am stat acolo, paralizată, cu mâna suspendată deasupra mânerului ușii. Gândul că l-aș putea prinde pe Dan în mijlocul a ceva teribil făcea inima mea să bată și mai tare. Nu eram pregătită pentru ceea ce ar putea fi dincolo de acea ușă, dar nici nu puteam rămâne acolo pentru totdeauna.
Cu o respirație adâncă, am învârtit mânerul și am împins ușa.
Ceea ce am văzut m-a oprit în loc.
Camera era un haos plin de ghirlande, baloane și flori — florile mele preferate. Pe pat era un banner mare, pe jumătate terminat, cu litere mari care scriau „La Mulți Ani”. În colț erau cadouri împachetate, iar mama mea ținea în mână o rochie superbă — una pe care o admirasem cu săptămâni în urmă, dar nu o cumpărasem.
Dan și mama s-au întors către mine, surprinși de intrarea mea bruscă. Fața lui Dan s-a albit, iar ochii lui erau mari de șoc.
„Surpriză?” a spus el, cu o voce mică și rușinată.
Am clipit, cu inima încă bătând cu putere, dar acum dintr-un motiv cu totul diferit. M-am uitat de la el la banner, apoi înapoi la el, încercând să procesez ce se întâmpla. Asta nu era ce crezusem. Nu era nimic din ceea ce mă temusem. Era o surpriză. O surpriză pentru mine.
Dan s-a ridicat de pe podea, unde lucrase la banner, cu un zâmbet nervos pe față. „Nu mă așteptam să ajungi așa devreme,” a spus el, frecându-se stângaci pe ceafă. „Voiam să te surprind. Pentru aniversarea noastră.”
Îl priveam încă șocată, incapabilă să vorbesc. Mintea mea se zbătea să înțeleagă ce vedeam. Decorațiile, rochia, bannerul — toate făceau sens acum. Fusesem atât de pregătită să-l acuz de ce e mai rău, dar, în tot acest timp, el plănuise ceva special pentru mine.
„Am lucrat până târziu ca să termin totul devreme,” a continuat Dan, cu o voce blândă. „Am vrut ca aniversarea noastră să fie perfectă. Știu că am fost distant în ultima vreme, dar promit, a fost pentru asta. Pentru noi.”
Mama mi-a zâmbit și mi-a întins rochia. „Plănuiește asta de săptămâni, draga mea. Am vrut să fie o noapte de neuitat.”
Ochii lui Dan s-au înmuiat în timp ce a făcut un pas spre mine, trăgându-mă într-o îmbrățișare strânsă. „Am vrut doar ca totul să fie perfect,” a șoptit el, cu buzele aproape de părul meu. „Am vrut să-ți ofer aniversarea pe care o meriți.”
M-am lăsat în brațele lui, simțind căldura îmbrățișării și bătăile constante ale inimii sale. Toată teama, toată suspiciunea — fuseseră doar în mintea mea. Nu se îndepărtase de mine. Era chiar aici, ținându-mă strâns, așa cum făcuse întotdeauna.
„Îmi pare rău,” am șoptit, cu vocea tremurândă. „Nu știam. Am crezut…”
Dan s-a tras puțin înapoi, uitându-se în ochii mei. „Nu trebuie să-ți ceri scuze. Ar fi trebuit să-ți spun ce se întâmpla. Voiam doar să te surprind.”
Am zâmbit printre lacrimile care începuseră să mi se adune în ochi. „Ei bine, cu siguranță m-ai surprins.”
Pe măsură ce stăteam acolo, înconjurată de decorațiile pe jumătate terminate și de bărbatul pe care îl iubeam, am realizat că toate temerile mele nu erau nimic în comparație cu dragostea pe care o împărtășeam în continuare. Nu ne destrămam. Eram mai puternici ca niciodată.