Bună ziua,
Mă numesc Maria, am 53 de ani și sunt căsătorită de 32 de ani cu soțul meu. Am două fete care nu mai locuiesc cu noi. În primii 15 ani de căsnicie, am avut o relație frumoasă, cu micile probleme obișnuite, ca în orice familie. În anul 1995, din cauza unui împrumut la bancă, am pierdut apartamentul în care locuiam, iar cu doi copii mici, am fost nevoiți să ne mutăm la părinții mei.
Trei ani mai târziu, soțul meu a plecat în Franța pentru a lucra, în speranța că vom reuși să ne punem pe picioare. După ceva timp, l-am urmat și eu, lăsând fetele în grija părinților mei. Am muncit amândoi timp de doi ani și, în cele din urmă, am reușit să cumpărăm o casă. Casa era într-o zonă îndepărtată de părinții mei, iar această distanță a făcut imposibil să continuăm viața de familie unită. Am fost nevoită să mă întorc în România cu fetele, în timp ce el a rămas în Franța pentru a continua să lucreze.
La început, ne vedeam ocazional și vorbeam la telefon destul de des, dar, treptat, lucrurile au început să se schimbe. În viața lui a apărut o femeie, care l-a transformat într-un om pe care nu-l mai recunoșteam. Îmi vorbea urât, devenise distant și rece față de mine și chiar față de fete. Pentru mine și pentru fiica cea mică, care îl adora, a fost un șoc devastator. Am intrat într-o depresie profundă, nu mai mâncam, nu mai dormeam, iar viața mea părea să fie prinsă într-un coșmar din care nu mă mai puteam trezi.
Anii au trecut, iar eu mi-am găsit un loc de muncă, încercând să mă regăsesc și să uit tot ce trăisem. Însă rana rămânea deschisă. Apoi, într-o zi, soțul meu și-a pierdut slujba și a rămas fără bani. Cu o voce care părea să cerșească mila, le-a rugat pe fete să îl primim înapoi acasă. Deși tot ce îmi spunea instinctul era să nu o fac, am ales să îl iert și să-l primesc înapoi.
Din păcate, el nu și-a schimbat comportamentul. De fiecare dată când m-a înșelat, am aflat pentru că nu știa să ascundă relațiile pe care le avea. Îmi promitea că se va cuminți, dar în mod repetat mă dezamăgea. Apoi, pentru o perioadă, a fost liniște. Părea că și-a învățat lecția, până când a plecat din nou, de data aceasta în Africa. Bineînțeles, a găsit o tânără de 24 de ani, mai mică decât fiicele noastre.
Acum lucrează din nou în Franța și vine acasă lunar, dar știu că are o altă amantă, cu 20 de ani mai tânără decât el. Deși am aflat și am confruntat realitatea, el continuă să nege, îmi repetă întruna că nu e adevărat, dar eu nu mai am puterea să lupt. În fiecare lună, când îl văd plecând iar, inima mea se rupe puțin câte puțin.
M-am întrebat de nenumărate ori ce ar trebui să fac, dar acum simt că este prea târziu. Anii mei au trecut, iluziile mele s-au risipit, iar dragostea a devenit o umbră a ceea ce a fost odată. Îmi e teamă că dacă aleg să-l părăsesc, nu voi mai avea nimic, dar dacă rămân, continui să trăiesc o viață golită de sens. Fetele încearcă să mă sprijine, dar văd cum durerea mea le afectează și pe ele.
În final, am ales să rămân în această căsnicie care nu mai are viață. Mă uit în oglindă și văd doar o femeie obosită, prizonieră într-o poveste tristă. Nu mai am puterea să plec, iar speranța că lucrurile vor fi mai bune a dispărut de mult. Viața mea, altădată plină de visuri și planuri, s-a transformat într-o rutină amară. Am iertat prea mult, am așteptat prea mult, iar acum simt că nu mai pot schimba nimic.
Finalul poveștii mele nu este unul fericit. Am pierdut tot ce era mai important: respectul pentru mine însămi și speranța într-un viitor mai bun.
Vă rog, spuneți-mi voi ce ati fi facut?