Verigheta s-a rostogolit pe podeaua spitalului și s-a oprit lângă un scaun de plastic. Sunetul acela mic și metalic a fost suficient ca să înghețe întreg holul.
Silvia îl privea pe Andrei ca și cum nu îl mai recunoștea.
— Andrei… ce faci? a șoptit ea, cu vocea tremurândă.
El a rămas câteva clipe nemișcat, încercând să își controleze furia. Fața îi era obosită, murdară de praf de pe șantier, dar în ochii lui se vedea o dezamăgire atât de adâncă, încât Silvia a făcut instinctiv un pas înapoi.
— Săptămâna trecută ți-am dat două mii de lei pentru haine și prostii, a spus el rar. Muncesc zece ore pe zi ca să nu-ți lipsească nimic. Iar tu ai lăsat-o pe mama mea să plângă pentru o sută de lei și niște pastile.
Silvia și-a dus mâna la gură.
— Nu e cum crezi…
— Ba exact așa e, a tăiat-o el. Mama mea a muncit toată viața ca eu să pot ajunge om. Au fost zile când ea nu mânca doar ca să am eu bani de caiete și adidași pentru școală. Și tu îi vorbești ca unei cerșetoare.
Maria plângea în tăcere, rușinată mai mult pentru scandal decât pentru ea însăși.
— Andrei, te rog… oamenii se uită… a murmurat ea.
Dar el nu și-a luat privirea de la Silvia.
— O femeie care nu are respect pentru mama care m-a crescut nu va avea niciodată respect pentru familia noastră.
Silvia a început să tremure.
— Iubire, a fost doar un moment de nervi… eram stresată…
— Scoate inelul, Silvia.
Vocea lui a fost atât de rece, încât femeia a încremenit.
— Poftim?
— Ai auzit foarte bine. Scoate verigheta. Acum.
Pe hol se făcuse o liniște apăsătoare. Până și asistentele care treceau prin zonă încetiniseră pasul.
Silvia a izbucnit în plâns.
— Nu poți să faci asta pentru o ceartă!
Andrei a râs amar.
— Nu pentru o ceartă. Pentru că astăzi am văzut cine ești cu adevărat.
Cu mâinile tremurând, Silvia și-a scos verigheta și a încercat să i-o întindă.
Dar el nu a luat-o.
Inelul i-a scăpat pe podea lângă al lui.
— Du-te la salonul tău, la unghiile tale și la viața ta perfectă, a spus Andrei. Când ajung acasă cu mama, vreau bagajele tale la ușă. Mâine depun actele de divorț.
În clipa aceea, Silviei i-au cedat genunchii.
S-a prăbușit pe holul spitalului și a început să plângă cu hohote, apucându-l pe Andrei de haina murdară de var.
— Te rog! Nu face asta! Te rog, Andrei! Îmi pare rău!
Dar el și-a tras brațul din mâinile ei.
Nu mai era furios.
Doar dezgustat.
O femeie în vârstă de pe hol a clătinat din cap și a spus încet:
— Cine își bate joc de o mamă bătrână nu merită nimic bun.
Silvia plângea în continuare, însă nimeni nu mai avea milă pentru ea.
Andrei s-a aplecat spre mama lui și i-a zâmbit blând.
— Hai, mamă. Mergem să luăm medicamentele.
Maria l-a privit cu ochii umezi.
— Nu trebuia să faci asta pentru mine…
— Ba da, a spus el încet. Pentru tine trebuia să fac asta demult.
Au coborât împreună spre farmacia de la parter, în timp ce Silvia rămânea singură pe holul spitalului, înconjurată de priviri reci și de propria rușine.
Iar în seara aceea, pentru prima dată după mulți ani, Maria a simțit că fiul ei nu mai este doar băiatul pe care îl crescuse singură.
Ci bărbatul pe care îl crescuse bine.