De trei ani, Laura trăia o poveste plină de dezamăgiri și nedreptăți. Fiecare aniversare aducea cu sine aceeași explicație rece din partea părinților ei: „Ne pare rău, dar nu ne permitem să-ți cumpărăm un cadou anul acesta.” Sora ei mai mică, Ana, în schimb, primea în fiecare an câte 50 de lei. De fiecare dată, Laura se întreba dacă era ceva în neregulă cu ea sau dacă greșise cu ceva, pentru că, deși părinții o ignorau constant, nimeni nu părea să vadă suferința ei.
A doua zi după a 17-a aniversare, Laura se pregătea să meargă la o reuniune de familie, un eveniment care nu aducea niciodată nimic bun pentru ea, în afara sentimentului de izolare. Cu toate acestea, cu tortul de ciocolată pregătit, s-a îndreptat spre casa părinților, fără să bănuiască că urma să afle un adevăr care îi va schimba viața.
Stătea în bucătăria proprie, uitându-se la telefonul mobil. Mesajul primit de la mama ei era, cum se aștepta, scurt și sec: „Nu ne putem permite să îți luăm un cadou anul acesta. Ne pare rău, draga mea.” Laura oftă adânc, fără să plângă. Devenise imună la aceste scuze repetate, iar indiferența părinților săi nu mai era o surpriză. De trei ani, aniversările treceau fără tort, cadouri sau măcar o urare sinceră. În schimb, sora ei Ana era tratată ca o prințesă. În fiecare an, părinții găseau bani pentru cadouri și sărbători pentru ea. Laura nu înțelegea de ce era neglijată în mod constant.
Totul a început în ziua în care împlinise 15 ani. Mama și tata i-au spus că treceau printr-o perioadă financiară dificilă și că nu își permiteau să îi cumpere nimic. La început, Laura a acceptat această explicație, dar dezamăgirea a devenit amară când, două luni mai târziu, la ziua Anei, părinții au găsit bani pentru a-i oferi un cadou. Laura și-a simțit inima strângându-se când a văzut bucuria lor și râsetele care înconjurau evenimentul, de parcă nimic nu era în neregulă.
Totuși, ceva era profund greșit. Laura nu mai putea ignora faptul că nu era doar despre cadouri, ci despre întreaga dinamică familială. De fiecare dată când încerca să se apropie de părinți, aceștia o respingeau subtil. În sufragerie, toate discuțiile și atenția erau pentru Ana. De fiecare dată. Laura se întreba dacă făcuse ceva greșit, dar nu reușea să își dea seama ce. Singura alinare venea de la bunicii ei, care mereu își făceau timp să o răsfețe cu mici atenții de ziua ei.
Anul acesta însă, Laura simțea că nu mai poate suporta. Nu era vorba despre cadouri. Nu voia bani sau lucruri materiale. Voia doar să fie văzută, să fie importantă pentru părinții săi. Ziua ei trecuse ieri, fără tort, fără cadouri, nici măcar o felicitare. Mama și tata erau din nou „prea ocupați”. Laura a privit-o pe Ana cum se pregătea cu entuziasm pentru propria zi de naștere, complet indiferentă față de frustrarea și tristețea surorii sale.
În dimineața următoare, Laura a primit un mesaj de la mama: „Venim acasă la 3. Adu tortul pe care îl faci de obicei.” De trei ani, Laura respecta acest ritual. Făcea un tort de ciocolată după ziua ei și îl aducea la casa părinților, dar toată lumea pretindea că era pentru Ana. Era singura modalitate prin care Laura simțea că este parte din ceva.
„Nu am nevoie de cadouri”, a șoptit Laura în timp ce întindea glazura pe tort. „Am nevoie doar să le pese.” Mâinile ei se mișcau mecanic, iar mintea ei era copleșită de gânduri. De ce continua să facă asta? Pentru cine? O parte din ea voia să arunce tortul și să nu mai meargă. Dar speranța că poate, doar poate, ceva s-ar schimba o ținea în continuare în acțiune.
Când a ajuns la casa părinților, curtea era plină de mașini. Inclusiv cea a bunicilor. Cu tortul echilibrat în mâini, Laura a bătut la ușă și a intrat. Sufrageria era neobișnuit de liniștită pentru o reuniune de familie. Pe măsură ce pășea, Laura a fost copleșită de o imagine care i-a tăiat respirația. Părinții, Ana și bunicii stăteau în fața ei, purtând tricouri personalizate cu chipul ei și cuvintele „La mulți ani, Laura!” scrise deasupra.
„Ce… ce e asta?” a întrebat ea, neîncrezătoare.
Mama i-a zâmbit cald. „La mulți ani, draga mea. Ne pare rău pentru toți anii în care nu ți-am oferit nimic.”
Laura era confuză. „Dar… e ziua Anei, nu a mea.”
Ana a chicotit și a dat din cap. „Nu astăzi, Laura. Azi este doar despre tine.”
În acel moment, emoțiile contradictorii au copleșit-o. Lacrimile îi curgeau șiroaie, iar mama și tata și-au cerut scuze, explicându-i că au plănuit totul în secret pentru a-i face o surpriză specială. Acești ani de aparentă indiferență fuseseră parte dintr-un plan, unul care să culmineze cu acest moment de celebrare a ei.
„Aveam nevoie doar de voi”, a spus Laura printre lacrimi. „Nu de cadouri, nu de surprize. Voiam să știu că îmi acordați atenție.”
Cuvintele ei au fost primite cu o îmbrățișare caldă din partea întregii familii, iar pentru prima dată în trei ani, Laura s-a simțit văzută, apreciată și iubită.