După cinci ani de încercări, tratamente, speranțe și dezamăgiri, eu și Melania ajunseserăm în sfârșit în acel punct despre care credeam, uneori, că nu va veni niciodată. În sala de nașteri, mâna ei îmi strângea palma cu o forță neașteptată, în timp ce corpul ei lupta cu fiecare contracție. Transpirația îi brăzda fruntea, dar privirea îi rămânea limpede, hotărâtă. Era obosită, dar prezentă. Puternică.
Familiile noastre stăteau mai în spate, aproape de ușă. Nimeni nu vorbea prea mult. Emoția plutea în aer, grea, amestecată cu teamă și nerăbdare. Doctorul mi-a aruncat o privire scurtă, încurajatoare, iar eu m-am aplecat spre Melania.
– Te descurci minunat, iubito, i-am șoptit, deși vocea îmi tremura.
Mi-a zâmbit scurt, iar apoi totul s-a petrecut foarte repede.
Primul plânset al copilului a umplut încăperea. Un sunet puternic, viu, care m-a lovit direct în piept. Abia atunci mi-am dat seama că îmi ținusem respirația. Am expirat zgomotos, cu ochii umezi, simțind un val de ușurare și mândrie cum nu mai trăisem niciodată.
Melania s-a întins instinctiv, dorind să-și strângă copilul la piept. Asistenta i-a așezat micuțul în brațe – iar în acel moment, ceva s-a schimbat.
Zâmbetul Melaniei a dispărut. Fața i s-a golit de culoare, iar ochii i s-au mărit de parcă ar fi văzut ceva imposibil.
– Acesta… acesta nu este copilul meu, a șoptit ea.
Am clipit, convins că nu am auzit bine.
– Ce spui? Melania, despre ce vorbești?
Asistenta a încercat să intervină calm, explicând că nu se tăiase încă cordonul ombilical, că nu exista nicio posibilitate de confuzie. Dar Melania tremura. Își privea copilul de parcă nu-l recunoștea.
– Sergiu… uită-te, a spus ea, vocea ridicându-se, panicată. Nu… nu se poate…
M-am uitat.
Și lumea mea s-a răsturnat.
Pielea copilului era închisă la culoare. Părul, creț și moale. Pentru o clipă, am simțit că cineva mi-a smuls podeaua de sub picioare.
– Ce naiba se întâmplă? am spus, fără să-mi recunosc propria voce.
Melania m-a privit cu lacrimi în ochi.
– Nu e al meu. Nu e al nostru. Sergiu, te rog, trebuie să mă crezi. N-am fost cu nimeni altcineva. Niciodată.
Familiile noastre au încremenit. Nimeni nu mai spunea nimic. Unul câte unul, s-au retras din cameră, lăsându-ne singuri. Tăcerea devenise insuportabilă.
Am făcut un pas spre ușă. Nu pentru că voiam să plec, ci pentru că simțeam că nu mai pot respira.
– Sergiu, te rog… nu pleca, a spus Melania, cu o disperare care mi-a tăiat respirația. Tu ești singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată.
M-am oprit.
Am privit-o. Era aceeași femeie care stătuse lângă mine în toți anii grei, care nu renunțase niciodată. Chiar putea să mă mintă acum?
M-am apropiat de copil și l-am privit din nou. Șocul era încă acolo. Dar, dincolo de el, am observat ceva.
Ochii.
Erau ai mei.
Și pe obrazul stâng, o mică gropiță. Exact ca a mea.
– Sunt aici, i-am spus încet Melaniei. Nu știu ce se întâmplă, dar nu te părăsesc.
A izbucnit în plâns, iar eu le-am strâns pe amândouă la piept. După orele de travaliu și șoc, Melania a adormit epuizată.
Am ieșit pe hol.
Aerul rece nu m-a ajutat. Aveam nevoie de răspunsuri.
– Sergiu.
Mama mea stătea lângă fereastră, cu brațele încrucișate.
– Nu poți rămâne cu ea după asta, a spus fără ocol. Ai văzut copilul.
– Este fiica mea, am spus, deși îndoiala încă mă rodea.
– Nu fi naiv. Te-a trădat.
Cuvântul „trădat” mi-a lovit stomacul. O parte din mine voia să țipe, cealaltă… se temea că ar putea fi adevărat.
– Nu voi lua nicio decizie până nu aflu adevărul, am spus în cele din urmă. Nu renunț la familia mea.
Am mers direct la departamentul de genetică. Testul ADN nu a fost o formalitate. A fost cea mai lungă așteptare din viața mea.
Când doctorul m-a sunat, aproape că nu-i auzeam vocea.
– Testul confirmă că sunteți tatăl biologic.
Ușurarea m-a lovit ca un val. Apoi a venit vinovăția. Greu de dus.
Doctorul mi-a explicat despre gene recesive, despre trăsături care pot apărea după generații. Totul avea sens. Dar nu ștergea faptul că mă îndoisem.
M-am întors în cameră.
Melania m-a privit cu speranță și teamă.
I-am întins rezultatul.
A citit. A început să plângă. Nu de durere, ci de eliberare.
Medicul i-a explicat că anumite gene ale culorii pielii pot rămâne ascunse generații întregi și pot apărea brusc atunci când ambii părinți le poartă, chiar dacă niciunul nu are pielea închisă la culoare.
– Îmi pare rău, am spus. Pentru fiecare secundă în care m-am îndoit.
M-a tras lângă ea, cu fiica noastră între noi.
– O să fie bine, a spus încet. Dar rana va rămâne puțin.
Și avea dreptate.
În timp ce le țineam pe amândouă, am înțeles ceva esențial: iubirea nu înseamnă să nu te îndoiești niciodată. Înseamnă să alegi să rămâi, chiar și atunci când îndoiala doare.