În fiecare zi, după muncă, la ușa mea apărea o pisică. La început, nu am acordat prea multă atenție. Părea doar o altă pisică rătăcită, una dintre multele care se perindau prin cartier în căutare de mâncare. Aceasta era gri, cu blana moale și ochii verzi, strălucitori. Mă privea insistent, parcă încercând să-mi spună ceva, dar mieuna doar ușor, ca o întrebare mută.
„Oare ce vrei cu adevărat?” mă întrebam adesea în mintea mea, uitându-mă la felul cum stătea, aproape nemișcată, la ușă. „O fi doar o altă pisică flămândă, dar de ce nu pleacă după ce îi dau de mâncare?”
Zilele au trecut, iar ea revenea. Fie ploaie, fie vânt, ea era acolo, mereu în același loc, așteptându-mă. Îi dădeam de mâncare și o mângâiam puțin înainte de a intra în casă. Dar, într-o seară, după o zi extrem de grea, am remarcat că ceva era diferit. Pisica nu mai alerga către mâncarea pe care o puneam în bol, așa cum făcea de obicei. Stătea doar liniștită, privind în gol. M-am aplecat și am început să o mângâi, iar spre surprinderea mea, s-a apropiat de mine, s-a frecat de picioarele mele și a scos un sunet ciudat, care semăna mai degrabă cu un suspin decât cu un mieunat.
„Ce se întâmplă cu tine?” am început să mă întreb, chiar dacă știam că nu-mi va răspunde. „De ce pari atât de tristă? Nu mai ești flămândă, atunci ce te reține aici?”
Am devenit din ce în ce mai curios. De ce venea această pisică mereu la mine? Am întrebat vecinii dacă știau ceva, dar nimeni nu părea să știe de unde venise. „Poate ar trebui să o urmez”, mi-am zis, „să văd unde se duce după ce pleacă de la mine.”
În ziua următoare, după ce pisica a mâncat și a stat puțin lângă mine, am hotărât să o urmez. Mă simțeam puțin stânjenit, urmărind o pisică pe străzile cartierului, dar trebuia să aflu răspunsul. Pisica a mers calm, ghidându-mă prin străzi înguste, printre blocuri și grădini, până a ajuns la o casă mică, aflată la marginea cartierului. Am ezitat pentru un moment și am privit în jur. Casa părea părăsită, cu geamurile închise și grădina invadată de buruieni.
Pisica s-a apropiat de ușă și s-a așezat acolo, fixând-o cu o privire care părea să ascundă o adâncă tristețe. „Oare ce o fi aici? De ce ai venit tocmai la această casă?”
Privind casa, ceva îmi era vag familiar. După câteva clipe, mi-am amintit. Aici locuise o femeie în vârstă, pe care o vedeam adesea plimbându-se prin cartier cu pisica ei. „Doamne, femeia asta a murit acum câteva luni”, mi-am amintit brusc. „Oare… pisica asta îi aparține?”
Simțeam cum totul începea să aibă sens. Pisica venea la mine pentru că simțea lipsa stăpânei ei. Era singură, pierdută, dar în același timp căuta alinare. M-am așezat pe treptele casei, iar ea s-a ghemuit lângă mine, punându-și capul pe genunchiul meu. Era o liniște copleșitoare, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
„Deci asta e, micuță… Ai pierdut pe cineva drag. Și ai venit la mine, căutând un pic de confort, nu-i așa? Nu mai ești doar o pisică rătăcită, ci una care a rămas fără stăpân.”
Din acea zi, nu am mai lăsat-o să plece. Am luat-o acasă, i-am oferit un culcuș cald și toată iubirea pe care o puteam da. Știam că nu voi înlocui niciodată stăpâna ei, dar puteam să-i ofer un cămin în care să se simtă în siguranță.
Acum, când vin acasă de la muncă, mă așteaptă tot la ușă, dar nu mai este acea pisică tristă și pierdută. Acum este acasă. „Și poate că și eu”, mi-am spus într-o seară, „am găsit ceva ce-mi lipsea, chiar dacă nici nu știam.”