ACUM AM DESCOPERIT POZE CU MINE ȚINÂND UN NOU-NĂSCUT, DAR NU ÎMI AMINTESC SĂ FI FOST VREODATĂ ÎNSĂRCINATĂ.
Câteva săptămâni în urmă, făceam curățenie în pod și am dat peste o cutie veche, etichetată „Poze – De păstrat” cu scrisul meu. N-aveam nicio amintire legată de această etichetă. Particule de praf dansau în lumina puternică în timp ce deschideam cutia cu emoție.
Înăuntru, amintiri în format 4×6 îmi umpleau privirea: absolvirea mea de facultate, cu mama și tata zâmbind alături de mine, ziua nunții cu Daniel, dansând împreună, și nenumărate grătare de vară la casa de lângă lac.
Apoi, totul s-a oprit.
Eram acolo, într-un pat de spital, ținând în brațe un nou-născut. Părul îmi era lipit de frunte de transpirație, aveam cearcăne sub ochi, dar privirea… Îl priveam pe acel mic ghemotoc cu o iubire pură și profundă, de parcă ar fi fost al meu.
Au urmat mai multe poze — eu ținând bebelușul la piept, atingându-i degetele micuțe, plângând în timp ce îl priveam în ochi. În alta, îl hrăneam, cu degetul prins în mânuța lui minusculă.
Dar asta era imposibil. Nu am avut niciodată un copil. Nu am fost însărcinată. NICIODATĂ. Atunci, cum putea fi asta real?
M-am prăbușit pe podeaua podului, înconjurată de pozele împrăștiate. Îmi tremurau mâinile în timp ce examinam fiecare poză, căutând semne de manipulare sau editare.
Dar erau reale… hârtia era îngălbenită, colțurile ușor uzate.
Într-una dintre poze, am observat un scaun galben-muștar în colțul camerei de spital, iar perdelele aveau un model geometric familiar.
Era spitalul St. Mary, același spital unde vizitasem mătușa mea după o operație la șold anul trecut.
Daniel era la muncă, și mă bucuram de liniște pentru a încerca să-mi dau seama ce se întâmplă. Aceste poze prezentau un moment care ar fi trebuit să fie cel mai semnificativ din viața mea.
Dar nu-mi aminteam nimic. Nicio secundă.
Dimineața următoare, am luat pozele și am plecat imediat la spital, fără să-i spun nimic lui Daniel. Voiam să descopăr singură adevărul despre acest bebeluș misterios.
Parcarea spitalului era aproape goală la ora 11 dimineața. Am stat cinci minute în mașină, strângând pozele la piept și încercând să-mi fac curaj să intru.
Recepția mirosea a dezinfectant. O tânără în uniformă albastră și cu o insignă în formă de fluture m-a privit în timp ce mă apropiam.
„Bună,” am spus. „Aș dori să accesez niște fișe vechi de-ale mele.”
„Uită-te la asta,” am adăugat, arătându-i pozele. „A cui este acest copil? De ce îl țin eu? Nu-mi amintesc nimic. Ce se întâmplă?”
Fără să răspundă, a început să tasteze pe telefon și apoi a încruntat ecranul. S-a oprit din tastat.
„Un moment, vă rog!” a spus, dispărând într-un birou din spate, șoptind ceva urgent cu cineva.
O asistentă mai în vârstă a ieșit, cu părul strâns într-un coc ordonat, și o insignă pe care scria „Nancy, Șefa asistentelor”. Ochii ei arătau un amestec de îngrijorare și recunoaștere care mi-a făcut stomacul să se strângă.
„Domnișoară, avem fișe pe numele dumneavoastră, dar va trebui să-l contactăm pe soțul dumneavoastră înainte să discutăm mai multe.”
Mi s-a prăbușit stomacul. „Ce? De ce?”
„Este politica spitalului, în astfel de cazuri. Vă rog, să-l sunăm acum.”
„Nu, sunt fișele mele medicale. Am dreptul să știu—”
Dar Nancy ridicase deja telefonul, ochii ei fixându-mă. A format un număr și am auzit soneria prin receptor.
„Domnule? Sunt Nancy de la Spitalul St. Mary. Da… soția dumneavoastră, Angela, este aici, cerând acces la câteva fișe medicale. Da… văd… Puteți veni imediat? Da, este vorba despre asta… Mulțumesc.”
Îmi strângeam pumnii. „Îl cunoașteți pe soțul meu? Aveți numărul lui?”
„Va fi aici în 20 de minute. Vreți un pahar de apă cât așteptați?”
„Nu. Vreau răspunsuri.”
Am căzut într-un scaun de plastic, cu pozele strânse la piept.
Fiecare minut ce trecea în sala de așteptare părea o eternitate. Când Daniel a sosit în sfârșit, încă în hainele de lucru, avea fața palidă. Evident, condusese în mare viteză până aici.
„Angela??”
„Ce se întâmplă, Dan? De ce au numărul tău? De ce nu vor să vorbească cu mine fără tine?”
S-a întors către Nancy. „Este disponibilă Dr. Peters?”
Biroul doctorului era mic, cu certificate acoperind un perete și o mică fereastră cu vedere la parcare. Dr. Peters era o femeie de vârstă mijlocie cu ochi blânzi și linii de îngrijorare în jurul gurii. Și-a împreunat mâinile pe birou în timp ce ne așezam.
„Spune-i,” a zis Dr. Peters. „Soția ta merită să știe totul.”
Inima îmi bătea sălbatic. „Să știu ce? Ce se întâmplă?”
Daniel s-a aplecat, cu coatele pe genunchi. „Acum șase ani, sora mea Fiona a venit la noi cu o rugăminte. Îți amintești cât de mult ea și Jack încercaseră să aibă un copil?”
„Sora ta? Ce legătură are ea cu asta?”
„Tratamentele de fertilitate nu funcționau. FIV-ul a eșuat de trei ori,” a înghițit în sec. „Te-a rugat să-i fii mamă surogat. Și ai spus… da.”
Lumea s-a înclinat într-o parte. „Nu. Asta nu… Aș fi ținut minte asta. O sarcină? Să fiu mamă surogat? Nu, n-aș…”
„Erai hotărâtă să o ajuți, Angel. Ai spus că este cel mai mare dar pe care i-l poți oferi cumnatei tale. Sarcina a decurs perfect. Radiai de fericire că îi ajuți. Dar când s-a născut copilul—”
Dr. Peters a intervenit. „Ați experimentat o ruptură psihologică severă după naștere, Angela. Hormonii materni și procesul de legare au fost mai puternici decât ne-am așteptat. Ai refuzat să renunți la copil. Când au încercat să-l ducă la Fiona, ai devenit isterică.”
Mi-am apăsat mâinile pe tâmple. „Opriți-vă. Vă rog, opriți-vă.”
„Mintea ta s-a protejat,” a explicat Dr. Peters blând. „Se numește amnezie disociativă. Psihicul tău a construit un zid în jurul amintirilor pentru a te proteja de trauma separării. În cazuri de stres emoțional sever, mintea poate—”
„Îmi spuneți că am uitat o întreagă sarcină? Un copil întreg? Așa ceva nu e posibil! Aș fi știut. Trupul meu ar fi știut. Inima mea ar fi știut.”
„Angel,” Daniel a încercat să-mi ia mâna. Dar m-am retras atât de violent încât scaunul a scrâșnit pe podea.
„Nu mă atinge
! Știai? Tot acest timp, știai? De fiecare dată când vorbeam despre posibilitatea de a avea copii, de fiecare dată când treceam pe lângă un magazin de copii… știai că am purtat un copil? Că am dat naștere? Și că l-am dat de parcă ar fi fost un obiect?”
„Unde e?” am întrebat, cu gâtul răgușit și ochii înroșiți de plâns.
„Fiona s-a mutat la țară la scurt timp după. Doctorii au crezut că distanța te-ar ajuta să te vindeci.”
„Așa că toți au decis?” Am râs. „Toți au ales să mă lase să uit propriul meu—” Nu puteam rosti cuvântul. Nu puteam recunoaște ce pierdusem. „Șase ani? Șase aniversări, primii pași, primele cuvinte?”
„Am crezut că te protejăm.”
„Mințind? Privindu-mă trăind în ignoranță? Ați avut întâlniri despre cum să mă țineți în întuneric?”
„Lăsându-te să te vindeci,” a intervenit Dr. Peters blând. „Mintea poate suporta doar atâta durere, Angela. Psihicul tău a ales acest drum dintr-un motiv.”
Am ieșit din spital cât am putut de repede. Daniel m-a urmat, urcându-mă în mașină. Eram complet distrusă. Inima mea fragilă era spulberată dincolo de orice speranță.
În acea noapte, am dormit în camera de oaspeți, înconjurată de fotografii.
Am studiat fiecare imagine până când ochii mi-au ars, încercând să forțez mintea să-și amintească. Cum îmi atingeam chipul lui mic. Lacrimile de pe obraji. Iubirea din privirea mea.
Mi-am apăsat mâna pe burtă, încercând să-l imaginez acolo, crescând, mișcându-se, fiind o parte din mine. Dar nu-mi amintesc nimic.
A doua zi, i-am cerut lui Daniel să ne lase să-l vedem.
Drumul spre țară a fost nesfârșit. Peisajul se schimba în fața mea, fiecare milă aducându-mă mai aproape de un adevăr pe care nu eram sigură că îl pot înfrunta.
Fiona era acolo, așa cum mi-o aminteam din poze. Dar ochii ei erau precauți, cu lacrimi și un aer de mamă vigilentă.
„Angela,” a spus ea încet. „Intră.”
Privirea mi-a măturat camera, căutând copilul care deținea cheia trecutului meu uitat.
Și acolo era, privindu-mă timid. Buclele negre ca ale mele și ochii cunoscuți. Inima mea s-a strâns atât de tare încât nu puteam respira.
„Tommy,” Fiona a spus, „vino să-ți cunoști Mătușa Angela.”
„Bună, Tommy!” am spus, numele lui fiind o rugăciune pe buzele mele.
S-a apropiat timid, ținând în mână un dinozaur de jucărie. „Vrei să vezi camera mea?”
„Aș adora asta, dragule.”
În timp ce mă conducea sus, vorbind despre colecția lui de dinozauri și cum poate să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare, am simțit-o.
Nu o amintire exactă, ci o umbră. O fantomă a ceea ce am fi putut fi.