Fratele meu a cerut să renunț la casa pe care am moștenit-o de la tata
Fratele meu lacom a cerut să-i dau casa de familie pe care am moștenit-o de la tatăl nostru decedat. Dar, la mai puțin de 24 de ore, m-a sunat plângând și m-a implorat să o iau înapoi. Ceva din spatele acelor ziduri l-a zguduit profund, iar eu știam exact ce era.
Ziua în care râsul tatălui a dispărut din casa noastră a fost ziua în care lumea mea a pierdut culoarea. Ani de zile, am privit neputincios cum boala stinge încet lumina din ochii lui, iar mâinile îmi tremurau în timp ce îi dădeam supă cu lingura sau îi aranjam pernele.
În acele momente finale, în timp ce îi țineam mâna fragilă și îi șopteam „Te iubesc”, am simțit cum o parte din inima mea se destramă.
Casa răsuna de amintiri din zile mai bune, dar și de absența stridentă a fratelui meu Andrei, care nu s-a obosit să-și ia rămas bun.
În ziua în care tatăl a murit, am stat singur în camera de spital, ținându-i mâna în timp ce monitoarele se opreau.
Voiam să strig și să mă revoltez împotriva nedreptății tuturor celor întâmplate. Dar doar am stat acolo, amorțit, în timp ce lacrimile curgeau pe fața mea.
„Îmi va fi dor de tine, tată,” am șoptit. „Sper că te-am făcut mândru.”
Când am părăsit spitalul în acea zi, am simțit că las o parte din mine în urmă. Lumea părea mai ternă și mai puțin vibrantă fără tatăl meu în ea.
Am condus spre casă într-o stare de confuzie, o ceață de doliu mă învăluia. Fiecare colț de stradă și vitrină familiară părea să dețină o parte din tată, declanșând un val de amintiri care mă bântuiau.
M-am aruncat în sarcinile de față, găsind un mic confort în a rămâne ocupat. Nu a fost mult până la citirea testamentului când l-am văzut din nou pe Andrei.
A intrat în biroul avocatului, etalându-și costumul scump și pantofii lustruiți.
Andrei a fost întotdeauna cel ambițios, folosind relațiile tatălui pentru a-și construi cariera. Odată ce a obținut ceea ce voia, a dispărut ca fumul în vânt.
În timp ce eu îi țineam mâna tremurândă a tatălui prin ședințe interminabile de chimioterapie, absența lui Andrei plutea în aer ca un nor sufocant.
Ochii tatălui săreau speriați spre ușă la fiecare zgomot, dar Andrei nu apărea niciodată.
În acele nopți lungi și întunecate, când durerea tatălui era mai rău, iar el murmura: „Aș vrea ca amândi băieții mei să fie aici”, inima mea se sfărâma din nou.
Și când tatăl a respirat pentru ultima dată, scaunul gol de lângă patul lui striga indiferența lui Andrei mai tare decât orice cuvânt ar fi putut spune.
„Să terminăm odată cu asta,” a spus Andrei, smulgându-mă din gândurile mele, fără să-mi întâlnească privirea în timp ce lua loc.
Doamna Hermina, avocatul tatălui, a început să citească testamentul. Cele mai multe dintre bunurile tatălui urmau să fie împărțite în mod egal între noi. Apoi a făcut o pauză, privindu-mă direct.
„Casa de familie va fi lăsată exclusiv lui Ionuț.”
Capul lui Andrei s-a ridicat brusc. „Ce?”
Doamna Hermina a continuat: „Tatăl vostru, a spus în mod special că casa trebuie să meargă către Ionuț, în recunoașterea îngrijirii și dedicației sale în timpul bolii.”
Puteam simți cum privirea lui Andrei mă străpungea, dar mi-am menținut ochii fixați pe avocat.
„În plus,” a adăugat ea, „Tudor a lăsat o sumă substanțială pentru renovarea casei, cu instrucțiuni specifice pentru utilizarea ei.”
Pe măsură ce părăseam biroul, Andrei mi-a apucat brațul. „Asta nu s-a terminat,” a șuierat el.
L-am privit cum se îndepărtează, un sentiment de greutate în stomac. Știam că asta e departe de a fi încheiat.
O săptămână mai târziu, Andrei a apărut la ferma mea, neanunțat și înfuriat.
„M-ai manipulat,” m-a acuzat, împingându-se pe lângă mine în living.
Am închis ușa, luând o adâncă respirație. „Salutare și ție, Andrei.”
S-a întors spre mine, strângându-și pumnul. „Nu te face că ești nevinovat, Ionuț. Ai fost cu tata, șoptindu-i în ureche, în timp ce eu eram plecat să-mi construiesc o viață.”
„O viață? Asta numești tu abandonarea familiei?”
„Aveam oportunități, Ionuț. Mari. Tata a înțeles asta.”
„A înțeles? Pentru că nu-mi amintesc să fi înțeles de ce fiul lui cel mare nu s-a obosit să sune, cu atât mai puțin să vină când murea.”
Andrei s-a făcut mic, dar a continuat. „Tata a făcut o greșeală. Casa ar trebui să fie a mea. Eu sunt cel mai mare. E tradiția.”
Am râs. „Tradiție? Din când te interesează pe tine tradiția?”
„Sunt serios, Ionuț. Dă-mi casa, sau te duc în instanță. Voi întinde asta până când vei fi cufundat în taxe legale.”
L-am studiat pe fratele meu, acest străin cu trăsături cunoscute.
O parte din mine dorea să mă lupt și să-i strig pentru egoismul său. Dar o altă parte, o parte care suna suspect de mult ca tata, a șoptit o idee diferită.
„Bine. Vrei casa? Este a ta.”
Andrei a clipește, surprins. „Serios?”
„O voi transfera pe numele tău. Fără condiții.”
Suspiciunea i-a acoperit fața. „Chiar așa?”
Am dat din cap, deja întinzându-mă după actele pe care doamna Hermina mi le lăsase. „Chiar așa. Consider-o a ta, frate.”
Cu o inimă grea și degete tremurânde, am semnat moștenirea tatălui meu. Cheile păreau reci și acuzatoare în palma mea când le-am lăsat în mâna lui Andrei, nerăbdătoare.
Pe măsură ce Andrei ieșea plin de satisfacție, având victorie în ochi, nu am putut să nu zâmbesc. Nu avea idee în ce furtună se îndrepta.
„Ionuț,” a spus doamna Hermina când i-am povestit totul. „Îți dai seama că e nebunie, nu? Nu trebuie să cedezi cererilor fratelui tău.”
„Știu, doamnă Hermina. Dar uneori trebuie să pierzi pentru a câștiga. Și uneori, lecțiile vin în pachete neașteptate.”
În dimineața următoare, telefonul meu a sunat la o oră nepractică. Numele lui Andrei a apărut pe ecran.
„Alo?” am răspuns.
„Ce dracului ai făcut?” vocea lui Andrei era o combinație de panică și furie.
Am stat în picioare, acum complet treaz. „Nu sunt sigur ce vrei să spui.”
„Nu te face că nu înțelegi! Casa! E… e…”
„Ce e, Andrei?”
„E un circ de-a dreptul!” a explodat el. „Sunt tobogane în living! Dormitorul e plin de jucării! Fiecare cameră arată ca și cum ar fi vomitat un curcubeu!”
Nu m-am putut abține să nu râd. „Oh, aia. Da, tata și cu mine am lucrat la un mic proiect.”
„Mic proiect? Asta nu mai e o casă. E un centru de zi!”
„De fapt,” am spus, incapabil să-mi ascund bucuria din voce, „e mai degrabă un centru comunitar pentru orfelinatul local.”
„Despre ce vorbești?”
M-am așezat confortabil pe perne, bucurându-mă de asta mai mult decât ar fi trebuit.
„Ei bine, știi, tata a vrut mereu să dea înapoi comunității. Am venit cu acest plan de a transforma casa într-un spațiu sigur pentru copiii care nu au pe nimeni care să se ocupe de ei. Leagăne interioare, bazine cu bile, castele gonflabile, stații de artă… toate cele.”
„Nu poți fi serios,” a grohăit Andrei.
„Oh, sunt, frate! Și partea cea mai bună? E tot în testamentul lui tata. Noua proprietar — adică tu acum — este obligat legal să mențină casa așa cum este și să finalizeze renovările.”
„Renovări?” vocea lui Andrei a crescut până la un țipăt.
„Da. Îți amintești cum tata iubea casa de bomboane din Hansel și Gretel? Ei bine, începând de săptămâna viitoare, exteriorul casei va fi renovat. Batoane de zahăr, bomboane, toate cele. Și ghici cine va plăti pentru asta?”
Tăcerea de pe cealaltă parte a liniei a fost asurzitore.
„Știai,” a spus în final Andrei, vocea lui plină de uimire și furie. „Știai toate astea când mi-ai dat casa.”
„Știam! Consideră-l o lecție în a fi atent la ce-ți dorești.”
„Ionuț, te rog. Trebuie să o iei înapoi. Nu pot să fac asta.”
Pentru un moment, am fost tentat. Dar apoi mi-am amintit toate momentele în care Andrei ne-a întors spatele, toate nopțile solitare pe care tata le-a petrecut întrebându-se de ce fiul său cel mare nu îi păsa.
„Îmi pare rău, Andrei,” am spus, fără a mă simți deloc rău. „Dar ai vrut casa. Este a ta acum, cu toate responsabilitățile sale. Poate că petrecând timp cu acești copii, vei învăța ceva despre familie.”
„Dar banii,” a protestat Andrei slab. „Nu pot să-mi permit toate astea. Vreau banii pe care tata i-a lăsat în testament.”
„Banii pe care tata i-a lăsat pentru renovări?” Am râs. „Îi donez orfelinatului. Au nevoie de ei mai mult decât oricare dintre noi.”
Pe măsură ce plângerile lui Andrei s-au transformat în gemete, inima mea s-a ușurat.
„Ionuț, nu înțelegi. Firma mea nu merge bine. Aveam nevoie de această casă ca garanție pentru un împrumut. Credeam că aș putea să repar totul.”
„Oh, de ce nu ai cerut ajutor?”
„Pentru că trebuie să fiu cel de succes!” a strigat, apoi vocea lui a scăzut la un șoptit. „Nu am putut admite că eșuez.”
Pentru un moment, l-am văzut pe fratele pe care obișnuiam să-l cunosc — speriat, vulnerabil, uman.
Dar îmi aminteam și anii de neglijență și durerea din ochii tatălui de fiecare dată când Andrei nu a fost acasă la sărbători sau la zile de naștere.
„Ascultă, Andrei, nu pot lua casa înapoi. Dar poate putem să găsim o soluție. Vino mâine. Vom vorbi.”
A fost o pauză lungă înainte ca Andrei să răspundă „Bine. Mulțumesc, Ionuț.”
Când am închis, m-am uitat în jurul fermei mele mici. Nu era mult, dar era a mea. Și undeva acolo, un grup de copii urma să primească casa de joacă a visurilor lor. Tata ar fi adorat asta.
Am zâmbit, gândindu-mă la conversația care urma cu Andrei. Nu va fi ușor, dar poate, putem începe să ne reconstruim familia. La urma urmei, asta ar fi vrut tata.
Și, într-adevăr, asta era tot ce conta.