Într-o zi, te vei întoarce către cineva drag doar pentru a găsi un loc gol și a regreta, așa cum a făcut-o Alexandru.
Alexandru nu și-a ascuns niciodată rușinea față de bunica lui, Maria, care lucra ca măturătoare în orășelul lor. Din copilărie, o privise cu dispreț. Iar când, după moartea ei, a primit moștenire o urnă cu cenușa ei, sentimentul de indiferență aproape i-a întunecat și ultima umbră de regret. Urna, într-o zi, s-a spart pe podea, lăsându-l să privească neputincios cenușa împrăștiată.
Acum, Alexandru, un chitarist de 25 de ani, ajunsese la casa de la țară a bunicii sale decedate. Se simțea ciudat de departe de amintirile acelei case, complet diferite de viața sa vibrantă din București. Ridică privirea spre poarta mică și ruginită. „Casa asta…”, murmură, cu un gust amar în suflet. „Bunico…” șoptește cu voce joasă, fără ca măcar să fie sigur că ea îl aude de undeva.
Intrând în casă, observă fotografiile prăfuite pe pereți. Erau poze din copilăria lui, alături de ea, în timp ce-i zâmbea cald, ținându-l de mână. Își amintea cum ea, îmbrăcată în uniforma simplă de măturătoare, îl ducea zilnic la școală. „Alexandru, ai grijă, dragule! Mergi pe lângă mine, să nu te lovești!” îi spunea, iar el o ignora complet. „Doamne, cât eram de rece…”, își spune el acum, trecându-și mâinile peste o ramă veche. Fiecare fotografie îi trezea un sentiment de vinovăție adâncă.
„De ce trebuia să fie atât de… obișnuită?” se întreabă Alexandru, îndreptându-se către bucătărie. Își amintește cum râdea de mesele modeste pe care ea i le pregătea. „Creativă, da… doar pentru că nu-și permitea altceva,” își amintește cuvintele sale de atunci. Maria însă doar îi zâmbea, promițându-i cu blândețe: „Data viitoare îți fac ceva mai bun, promit.” Dar, la acea vreme, Alexandru nu înțelegea cât de mult se străduia să-l facă fericit cu puținul pe care îl avea.
În timp ce trece prin dormitorul plin de obiecte vechi, observă o cutie prăfuită și un jurnal. Ridică jurnalul cu mâini tremurânde și începe să citească pagini din viața bunicii lui, pagini pe care el nu le cunoscuse niciodată. „Mă iubea atât de mult și eu nu vedeam nimic…” În acele pagini, descoperă povestea unei iubiri pierdute și a unui sacrificiu imens făcut pentru el.
„Bunico, tu chiar ai renunțat la tot pentru mine?” murmură el, cu o voce înecată de regrete. I se pare că simte, pentru prima oară, prezența ei aproape. Acum, privindu-i lucrurile cu alți ochi, Alexandru înțelege cât de mult înseamnă toate sacrificiile pe care ea le-a făcut pentru el. Se așază pe patul ei și simte un gol adânc în suflet, dar și o mângâiere subtilă, de parcă ar fi fost iertat.
„Îmi pare rău, bunico. Atât de rău…” spune, ca pentru el însuși, dar și pentru ea. În acel moment, decide să-și amintească de Maria așa cum merita, lăsând la o parte regretele și păstrând vie amintirea dragostei și a sacrificiului ei.