Întotdeauna am visat la o familie. Crescută printre pereți reci de centre de plasament, priveam copiii cum erau luați acasă de părinți iubitori, ținându-se de mână și râzând. Pentru mine, toate acestea păreau doar un vis greu de atins. Cărțile despre familii pline de iubire mă făceau să sper, dar mă întrebam dacă o asemenea fericire poate fi reală. Chiar există oameni care se iubesc atât de mult?
Apoi l-am cunoscut pe Robert. El era tot ce îmi dorisem într-o persoană: blând, amuzant, generos și, mai presus de toate, avea o familie numeroasă și iubitoare. De la prima întâlnire, familia lui m-a primit cu brațele deschise, ca și cum aș fi fost dintotdeauna parte din viețile lor. Cine ar fi crezut că eu, o fată fără familie, voi ajunge să aud invitații precum: „Hai, vino și tu la masa de duminică”?
La acele mese, atmosfera era caldă, plină de râsete și iubire. Mama lui Robert, cu privirea ei caldă, îmi întindea farfuria cu un zâmbet blând. „Dă-mi cartofii, draga mea,” îmi spunea, de parcă eram chiar fiica ei. Tatăl lui Robert, un bărbat impunător cu râs zgomotos, îmi făcea cu ochiul de la capătul mesei. „Încă o felie de plăcintă?” întreba el complice. „Promit că nu îi spun mamei tale, dar am păstrat una în plus pentru tine.”
Pentru mine, acele momente erau ca o fărâmă de paradis, un vis devenit realitate după ani de singurătate. Robert mă iubea cu o tandrețe pe care o întâlnisem doar în povești. Într-o seară, stând pe o bancă în parc, m-a privit în ochi și, plin de emoție, m-a întrebat dacă vreau să fiu soția lui. Lacrimile mi-au umplut ochii, iar răspunsul meu a fost un „Da” care venea din adâncul inimii.
Nu după mult timp, am aflat că eram însărcinată. Așteptam gemeni, iar această veste a adus și mai multă bucurie în viețile noastre. Împreună, ne imaginam viitorul, alegând nume și făcând planuri despre cum vom fi ca părinți. Totul părea perfect, până într-o zi, când am primit un telefon care mi-a frânt inima.
Era o joi, ziua în care am aflat că Robert fusese implicat într-un accident. Inima îmi bătea nebunește în timp ce alergam spre spital, rugându-mă ca el să fie bine. Dar când am ajuns acolo, un medic m-a întâmpinat cu o expresie gravă, spunându-mi, cu blândețe, că Robert nu a supraviețuit. Lumea mea se prăbușea. Durerea era atât de mare încât nu puteam nici măcar să strig sau să plâng; rămăsesem paralizată, copleșită de tăcere.
După înmormântare, mă regăseam din ce în ce mai des la cimitir, ca și cum asta ar fi fost singura cale să mai rămân aproape de el. Stând lângă mormântul lui, îi povesteam despre gemenii noștri și despre dorul care mă mistuia zilnic. Într-o zi, în timp ce mă aflam acolo, liniștea a fost întreruptă de sunetul unui telefon care vibra. Priveam în jur, până când am observat un telefon abandonat în iarbă, lângă piatra funerară. Am ridicat telefonul, iar pe ecran scria „Robert”.
Mâinile au început să îmi tremure. Am ridicat telefonul, iar vocea lui blândă mi-a răsunat în urechi. „Hei, iubito,” a spus el. Acea voce era exact așa cum mi-o aminteam.
Șocată, am scăpat telefonul, iar lumea s-a întunecat în jurul meu. M-am trezit la spital, cu o durere surdă în piept și cu un gol imens în suflet. Lângă mine stătea mama lui Robert, cu o privire plină de frică și îngrijorare. „L-ai auzit și tu?” m-a întrebat ea, aproape șoptit.
Confuză, am înclinat din cap. Cum ar fi putut să fie Robert? El era plecat, îngropat. Dar vocea aceea… era atât de reală.
Mama lui Robert a hotărât că ar trebui să mergem la poliție. Am povestit totul unui ofițer care ne-a ascultat cu atenție și a chemat un detectiv să investigheze. După câteva săptămâni, detectivul ne-a explicat că apelurile proveneau de la o adresă din apropiere, aparținând unei femei pe nume Ursula, fosta iubită a lui Robert. Ea avusese o relație dificilă cu el, iar despărțirea lor fusese dureroasă.
Detectivul ne-a spus că Ursula folosea un software avansat pentru a-i imita vocea, încercând să mă rănească. Manipularea ei fusese atât de bine plănuită, încât fiecare detaliu părea real. Am fost devastată, dar am simțit și o ușurare amară, conștientizând că Robert chiar nu mai era și că toată această iluzie fusese o manevră malefică.
Ursula a fost arestată, iar dovezile poliției au demonstrat că mă urmărise și plănuise totul pentru a mă distruge. În tot acest timp, am fost susținută de familia lui Robert. Mama lui mi-a fost alături, oferindu-mi sprijinul pe care nu-l avusesem niciodată.
Într-o seară, stând în bucătărie cu mama lui Robert, simțeam gemenii mișcându-se. „Suntem o familie,” mi-a spus ea cu blândețe, strângându-mi mâna. „Robert ar fi vrut ca noi să fim aici pentru tine și pentru copii.”
În acel moment, am simțit că, deși Robert nu mai era alături de noi, dragostea lui va trăi mereu prin amintirea lui. Familia aceasta m-a învățat că nu sunt singură. Iubirea lor m-a ajutat să găsesc forța de a merge mai departe, știind că împreună vom păstra vie memoria lui Robert și vom oferi copiilor noștri o viață plină de afecțiune și sprijin.