Când Ana și Andrei au mers la un restaurant pentru a sărbători 25 de ani de căsătorie, Ana a observat că soțul ei era distrat de o tânără și frumoasă chelneriță. Incapabilă să mai suporte comportamentul distrat al lui Andrei, Ana a mers la baie, doar pentru a se întoarce și a o vedea pe chelneriță dându-i lui Andrei un bilet… Ce era scris pe el?
Te-ai gândi că după 28 de ani împreună și 25 de ani de căsătorie, ar însemna că îi pasă, nu-i așa? Că nu te-ar lua de la sine înțeles și nu te-ar ignora?
Ei bine, aparent, soțul meu, Andrei, avea alte idei. Sărbătoream 25 de ani de căsătorie, iar eu mă simțeam ca și cum Cupidon m-ar fi lovit cu săgeata lui.
Și Andrei?
Nu. El avea ochii doar pentru altcineva pe tot parcursul serii.
Iată ce s-a întâmplat.
Restaurantul mirosea la fel ca întotdeauna. Usturoiul prăjit cu unt care umplea camera, fripturile care sâsâiau și acel miros vag de ceva dulce pe care nu reușeam să-l identific. Era același loc unde Andrei și cu mine veniserăm în prima noastră întâlnire, cu 25 de ani în urmă.
Ar fi trebuit să fiu cuprinsă de nostalgie, nu? În schimb, simțeam un nod în stomac.
„La mulți ani, iubito!” spuse Andrei, zâmbind spre mine. Vocea lui era caldă, dar ceva în ochii lui… nu era în regulă. De fapt, el fusese distrat întreaga seară, aruncând priviri peste umărul meu mai mult decât aș fi putut număra. I-am urmărit privirea și, acolo era ea.
Chelnerița noastră.
Era absolut frumoasă, fără îndoială. Înaltă, cu părul lung și negru care îi cădea în valuri pe spate, ca și cum ar fi fost într-o reclamă de șampon. Se mișca grațios între mese, zâmbind fiecărui client, dar dintr-un motiv oarecare, Andrei părea fixat asupra ei.
Nu putea să fi avut mai mult de treizeci de ani. Dar Andrei, la cincizeci și ceva de ani, nu părea deranjat de asta.
Am ridicat paharul de vin, încercând să îmi alung gândurile.
Poate exagerez.
Am luat o înghițitură și mi-am curățat gâtul. Trebuia să readuc atenția asupra noastră.
„Locul arată exact la fel ca atunci, nu-i așa? Chiar și culoarea vopselei n-a mai fost schimbată!”
Andrei a dat din cap abia vizibil. În loc să îmi răspundă, ochii lui s-au îndreptat din nou spre chelneriță, semnându-i să vină la masă.
„Bună! Sunteți gata să comandați?” întrebă ea, zâmbind larg.
„Da!” răspunse Andrei entuziasmat. „Voi lua friptura cu cartofi prăjiți și salată verde. Iar soția mea va avea pui la grătar cu piure de cartofi. Corect, Ana?”
Nu voiam asta. Dar nu eram pe cale să mă cert cu el. Voiam friptura de ton cu cartofi dulci prăjiți, dar ceva îmi spunea că Andrei oricum nu mă va asculta.
În loc să mă întrebe ce vreau, a început să discute cu chelnerița despre viața ei. În câteva minute, am aflat că o chema Kati, locuia la două blocuri distanță într-un apartament mic și avea o pisică pe nume Gypsy.
„Lasă-mă să îți aduc comanda la bucătărie,” spuse ea, încercând să-l facă pe Andrei să tacă. „Se face târziu, mai ales dacă vrei și desert.”
„Mulțumesc,” am spus eu.
„Oh, este adorabilă,” zise Andrei, uitându-se după ea cum se îndepărta.
Mâncarea a venit și am mâncat într-o tăcere incomodă. Am încercat să angajez o conversație cu Andrei, să rememorăm momentele noastre împreună, aventurile prin care am trecut și cele pe care încă le visam.
Dar el nu era prezent. În schimb, ochii lui căutau mereu pe Kati pe măsură ce ea servea mesele.
Nu mai puteam suporta.
„Scuză-mă,” am murmură, împingând scaunul înapoi. Vocea îmi tremura în timp ce mă ridicam, încercând să nu arăt prea supărată. Îmi simțeam obrajii înroșiți.
E doar în capul tău, Ana, îmi spuneam în gând.
Dar nu era. Andrei era distrat. De ea.
Lacrimile au venit în momentul în care am închis ușa băii în urma mea. M-am sprijinit de chiuvetă, uitându-mă la mine în oglindă.
E aniversarea noastră, pentru Dumnezeu!
Mi-am șters fața, încercând să mă adun. Nu aveam de gând să las asta să strice seara. Am fost căsătoriți 25 de ani. Ar fi trebuit să fie o sărbătoare, nu o amintire despre cum timpul ne-a schimbat.
Am luat o respirație adâncă și am ieșit din baie, întorcându-mă în sala de mese slab luminată.
Atunci am văzut-o.
Chelnerița stătea lângă masa noastră, aplecându-se ușor spre Andrei. I-a dat ceva, o bucată de hârtie, după cum părea.
Soțul meu a privit hârtia, iar fața lui s-a luminat ca și cum tocmai ar fi fost prins făcând ceva ce nu ar fi trebuit. Obrajii i s-au făcut roșii și fără să clipească, a ascuns repede biletul în buzunar.
Inima mi-a căzut.
Am rămas blocată în loc, picioarele fixate pe pământ. Parcă aerul fusese scos din restaurant, luând cu el orice urmă de bucurie.
Andrei s-a uitat la mine și mi-a zâmbit slab, ca și cum nimic nu se întâmplase. Dar eu nu eram bine.
„Totul e în regulă?” l-am întrebat, forțând un zâmbet.
A dat din cap prea repede.
„Da, doar… chestii de serviciu! Șeful știa că venim aici, mi-a lăsat un mesaj. Știi, regula noastră, să nu aducem telefoanele la masă…” vocea i-a murit în gât.
Mâinile lui se jucau cu șervețelul.
„Chestii de serviciu,” gândii amar. Nu am crezut un cuvânt din asta.
Restul serii a trecut ca un vis. Am mâncat aproape fără poftă și Andrei părea tot mai absent. Nu puteam să mă gândesc decât la biletul acela și la cum se comportase. Când am ajuns acasă, eram atât de frustrată încât aveam senzația că aș vrea să urlu.
Aveam nevoie de răspunsuri, dar nu știam de unde să încep.
L-am văzut pe Andrei mergând spre coșul de gunoi. Avea biletul în mână, mototolit. Fără să spună nimic, l-a aruncat și s-a îndreptat spre ușă.
„Trebuie să merg puțin la birou,” a spus el. „Revin repede.”
Am dat din cap și am continuat să-mi dau jos tocurile.
În momentul în care ușa s-a închis, m-am dus repede la coșul de gunoi, cu mâinile tremurând când am scos biletul mototolit. L-am îndreptat și am încercat să deslușesc scrisul delicat.
„Ai o soție minunată în fața ta, DOMNULE! Se uită la tine cu ochi iubitori. Între timp, tu te uiți la mine. N-aș fi scris asta, dar soția ta frumoasă și bună merită mai mult. Apreciază-o. Iubește-o!”
Oh, Kati. Mica și dulce chelneriță.
Lacrimile îmi abureau viziunea, iar un suspin de ușurare m-a făcut să cad pe canapea.
Eram copleșită, complet și iremediabil copleșită de biletul și gestul acelei chelnerițe.
Timpul trecea, poate ore. Eram încă acolo, ținând biletul. Deodată, ușa s-a deschis și Andrei stătea în prag, ținând o sticlă de vin sub braț și un buchet mare de crizanteme și o cutie roz cu prăjitură în cealaltă mână.
„Iubito,” spuse el cu o voce mai moale decât auzisem de mult. „Îmi pare rău că am fost distrat azi seară. Tu ai vrut ca această seară să fie specială și eu… am ignorat asta. Îmi pare rău.”
S-a așezat în fața mea pe genunchi.
„Hai să deschidem vinul, să mâncăm un cheesecake și să continuăm sărbătoarea noastră!”
Nu am spus nimic. Am ridicat doar biletul.
„Oh,” spuse el, zâmbind ușor. „Ai… ai citit?”
„Da,” am răspuns.
A urmat o lungă tăcere în timp ce Andrei își freca fața.
„Mă simțeam rușinat, Ana,” mărturisi el. „Nu știam cum să-ți spun. Am fost un idiot. Mă uitam la altcineva când trebuia să mă uit la tine. Trebuia să fiu fascinat de tine. Și… îmi displace că am avut nevoie de un bilet de la o străină ca să îmi reamintesc asta.”
A ajuns la mâna mea și a strâns-o tare.
„Dar a funcționat. Te iubesc. Te-am iubit mereu,” spuse el.
Mi-aș fi dorit să fiu supărată. Chiar mi-aș fi dorit, dar sinceritatea lui mi-a pătruns în suflet.
„Știu,” am spus. „Uneori suntem atât de confortabili unul cu celălalt încât uităm. Dar nu mai mult.”
Andrei zâmbea.
Restul serii am stat trezi, am băut vin, am povestit despre prima noastră întâlnire și am vorbit ca și cum nu o mai făcusem de ani. Andrei m-a ținut de mână toată seara.
A doua zi, când am plecat de la birou, m-am oprit la restaurant, sperând să o văd pe Kati.
„Bună, Ana,” zise ea fericită. „Înapoi atât de repede?”
„Mulțumesc,” am spus. „Nu ai idee ce ai făcut pentru mine. Pentru noi. Mi-ai salvat căsnicia.”
Ochii i s-au mărit, iar ea a zâmbit la fel cum o făcuse și ieri seară.
„Mă bucur,” spuse ea.
„Uite,” am spus, oferindu-i un card cadou. „Este de la magazinul de unde mă ocup. Vino și răsfață-te când vei fi pregătită.”
Am plecat simțindu-mă reîntinerită.
De parcă aș putea să mai rezist încă 25 de ani alături de Andrei.