Curățenia din Pod Ar Fi Trebuit Să Fie O Treabă Obisnuită Până Când Soțul Meu A Înnebunit Gândindu-se Că Am Aruncat O Jachetă Veche. Acea Haina A Dezvăluit Adevărul Despre Ceva Ce El Făcea Pe Ascuns, Și A Condus La Ceva Ce Nu Mă Așteptam În Viața Mea!
Era o zi de toamnă, cu aerul răcoros și frunzele care cădeau pe drumurile noastre, când am simțit că în sfârșit este momentul să mă apuc de curățenia din pod. De mult timp mă tot gândeam că trebuie să fac ordine acolo. Podul nostru era un loc unde adunam tot felul de lucruri: haine vechi, decoruri de sărbători, jucării, și tot ce nu mai aveam loc să păstrăm prin casă. Ceea ce am găsit, însă, nu doar că a schimbat curățenia într-o experiență neașteptată, dar a dus la destrămarea căsniciei mele, după ani de zile…
Amânarea făcea parte din rutina noastră. De câte ori mi se adresa soțul meu, Andrei, în legătură cu curățenia, îmi spunea că majoritatea lucrurilor din pod sunt „gunoaie”. Și chiar anul trecut, mi-a spus clar că o jachetă veche de-a lui, pe care o uitase în fundul unei cutii, trebuia aruncată. Nu părea ceva deosebit – doar o haină veche, nimic sentimental.
Am început, așadar, să scot câte un obiect pe rând din pod: o lampă strâmbă, niște cutii cu lucruri de școală de la copii (care acum erau mari și plecaseră din casă), iar printre ele, jacheta aceea veche a lui Andrei. Am aruncat doar o privire rapidă asupra ei – era decolorată, uzată, cu câteva rupturi, iar mirosul era de haină păstrată în umiditatea podului mult prea mult timp. Am pus-o într-o grămadă pentru a o arunca.
Când am ajuns la cină, acea atmosferă obișnuită în care nu aveam prea mult timp să vorbim, mirosul puiului fript îmi umplea narile. Însă Andrei, de obicei vorbăreț și energic, era extrem de tăcut. Și acest lucru m-a neliniștit.
„Am curățat podul astăzi,” am spus încercând să încep o conversație mai ușoară. „Am aruncat câteva lucruri vechi.”
Furculița i-a rămas în aer și l-am văzut că se încrunta. „Ce gunoaie?” a întrebat el, aproape țipând, cu ochii mari, ca și cum i-aș fi spus că ceva grav s-a întâmplat. „De ce?” am întrebat eu, încercând să păstrez calmul. Însă privirea lui m-a făcut să simt un fior de neliniște.
Într-un impuls, s-a ridicat brusc, împingând scaunul cu putere, aproape lovindu-l de podea. M-am uitat la el, cu inima bătându-mi mai repede, neînțelegând de ce reacționează așa. L-am auzit răscolind prin cutii, murmurând ceva în timp ce urca spre pod.
Când a coborât, fața lui era palidă și ochii îi erau plini de furie.
„Unde este jacheta mea veche de liceu?” a întrebat el cu o voce joasă, dar extrem de tensionată.
„Probabil am aruncat-o,” am spus, încercând să rămân calmă. „Era într-o grămadă de lucruri pentru gunoi.” Fața lui a devenit și mai palidă și am simțit cum respirația i se accelerează.
„Ai ARUNCAT-O?” a urlat el, furia i se simțea în fiecare cuvânt. „Ți-am spus să arunci gunoaiele, nu jacheta aia!” Am rămas complet blocată. „Andrei, anul trecut mi-ai spus că este doar un obiect vechi, că trebuie să o arunc.”
El a râs, dar râsul lui suna amar, ca și cum ar fi vrut să ascundă o mare durere. „Ei bine, ghici ce?” a spus el. „Ziua în care ne-am căsătorit a fost un blestem!”
Cuvintele lui m-au lovit ca o lovitură în stomac. M-am uitat la el, dar înainte să pot răspunde, a fugit afară, luându-și cheile mașinii. A plecat cu viteză, iar eu am rămas pe loc, confuză și șocată.
Un impuls puternic m-a făcut să-l urmez. Am luat geanta, am sărit în mașină și am pornit în urmărirea lui. Unde putea să meargă într-o asemenea stare? Când l-am văzut oprind la groapa de gunoi locală, toate piesele puzzle-ului au început să se alinieze în mintea mea.
„Jacheta. Trebuia să o găsească.” Dar de ce era atât de importantă? Și ce însemnau cuvintele lui despre „blestemul căsătoriei noastre”?
Am parcat rapid și am alergat spre el, văzându-l căutând frenetic prin gunoaie. „Andrei, ce faci? De ce ești așa?” l-am întrebat cu voce tremurândă.
S-a oprit și s-a întors spre mine cu ochii mari. „Gabriela,” a spus, „salvam bani. Cincizeci de mii de dolari. Pentru noi, ca să cumpărăm o casă nouă…”
Cincizeci de mii de dolari în jacheta aceea veche? Ceva nu se lega, dar totuși am ascultat. „De ce nu mi-ai spus despre asta?” am întrebat. „Nu credeam că trebuie,” a răspuns el, întorcându-se și continuând să caute cu disperare.
În ciuda poveștii lui, ceva în mine îmi spunea că nu era totul în regulă. Am stat acolo, urmărindu-l cum se prăbușea în fața eșecului său. După câteva ore, nu găsise nimic și am plecat acasă în mașini separate.
În drum spre casă, mintea mea lucra cu viteză. Ce ascundea acea jachetă? De ce se comporta Andrei astfel? Când am ajuns acasă, el s-a dus direct în dormitor, iar eu am rămas pe canapea, cu capul plin de întrebări. Ce nu înțelegeam?
După aproximativ o oră, am auzit vocea lui venind din dormitor. „Nu mai am banii… femeia aia inutilă i-a aruncat.” Cuvintele lui m-au lovit ca un trăsnet. Nu se referea la mine. Vorbea despre altcineva.
Am deschis ușa fără să mă mai pot controla. „CUI te referi, Andrei?” am întrebat, aproape țipând.
„Gabriela… eu…”, a bâiguit el, dar nu mai aveam nevoie de un răspuns. Totul era clar acum. Era altcineva. Și acei cincizeci de mii de dolari erau pentru acea persoană.
„Voi depune cerere de divorț,” am spus calm, dar ferm. „Copiii și toți vor afla adevărul despre cine ești.”
A fost singura decizie pe care o puteam lua. Fața lui Andrei s-a strâmbat de furie, dar nu m-am mai uitat înapoi.
După o lună, când am câștigat casa în urma procesului de divorț, am revenit în pod pentru a căuta o mașină de cusut veche, pentru un proiect. Mâinile mi-au atins ceva moale, familiar. Jacheta veche a lui Andrei. O găsisem din nou.
Am înghețat, scoțând-o cu incredulitate. Nu o aruncasem, de fapt. Am pus mâna pe buzunarul interior și acolo erau cincizeci de mii de dolari, pliați cu grijă, exact așa cum le ascunsese Andrei. Dar acum, nu mai aveam nevoie să-i spun nimănui. Nu mai era nimic de împărțit.
Știam ce trebuia să fac: banii erau pentru mine acum. Iar Andrei, el își făcuse deja alegerile.