Cătălina simțea că lumea ei se prăbușise în momentul în care a aflat că soțul ei, Gheorghe, murise în incendiul devastator care le distrusese casa.
Anii care au urmat au fost un amestec de durere și amintiri pierdute. Însă, într-o zi aparent obișnuită, în timp ce stătea pe fotoliul din azil, o știre la televizor i-a schimbat radical viața. Ochii ei obosiți au surprins imaginea unei figuri familiare: Gheorghe era în viață și părea fericit alături de o femeie tânără și zâmbitoare.
Povestea lor începuse cu decenii în urmă, pe holurile unei universități din București. Încă de la prima întâlnire, Cătălina și Gheorghe au fost de nedespărțit. După ce s-au căsătorit, cei doi au trăit o viață plină de iubire și devotament reciproc.
Gheorghe era medic la Spitalul de Urgență din capitală și, după pensionare, preda tinerilor medici acasă. Cătălina, care fusese cândva o ginecologă renumită, își dedica acum timpul gospodăriei și îl sprijinea pe soțul ei în toate.
Cuplul nu a avut copii, însă prezența tinerilor elevi le alina lipsa. Zgomotul râsetelor și curiozitatea celor care veneau să învețe îi făceau să se simtă vii și apreciați. Totul părea să meargă bine, până într-o noapte fatidică…
În timp ce Gheorghe se pregătea pentru o lecție, un miros înțepător de fum a umplut casa. „Cătălina, ai uitat cumva gazul aprins?” a întrebat el grăbit, încercând să își păstreze calmul. „Nu, dragule”, a răspuns Cătălina de la fereastra deschisă. „Probabil este doamna Petrescu. Arde lemne în fiecare seară. Închide, te rog, geamurile, fumul mă deranjează.” Gheorghe a pornit spre bucătărie pentru a verifica, dar un sentiment de neliniște i-a cuprins sufletul. Alergând spre capătul casei, a văzut flăcările cuprinzând camera de oaspeți.
„Cătălina! Focul! Trebuie să ieșim imediat!” a strigat disperat. Cei doi au încercat să scape, dar fumul era dens, iar Cătălina, care suferea de astm, s-a prăbușit. Gheorghe a încercat să o ajute, dar forțele i-au cedat. Când Cătălina s-a trezit două luni mai târziu într-un azil, tot ce a rămas din viața lor de odinioară erau amintiri și durerea absenței soțului ei.
În zilele lungi care au urmat, singura ei consolare a fost Stefania, o fostă elevă a lui Gheorghe, care o vizita regulat. Stefania îi aducea flori, o plimba și îi aducea aminte de vremurile bune. „Îți mulțumesc, Stefania”, spunea Cătălina într-o zi, lacrimile alunecându-i pe obraji. „Dar te rog… ajută-mă să-l văd pe Gheorghe. Chiar dacă este ultima dată.” Stefania și-a plecat privirea. „Nu este posibil, doamnă”, a spus ea cu regret. „Nu vrei să-l vezi așa.”
Durerea pierderii soțului ei era imensă, dar timpul a trecut, iar Cătălina a încercat să-și găsească puterea de a continua. Totul s-a schimbat când, într-o seară liniștită, azilul s-a animat. Locatarii se adunaseră în jurul televizorului. Cătălina, atrasă de vocile entuziaste, a coborât pentru a privi și ea. Imaginea de pe ecran a lăsat-o fără suflare. Era Gheorghe, zâmbind și ținând de mână o femeie mult mai tânără.
„Nu… nu se poate!” a șoptit, lăsând telecomanda să-i cadă din mână. „Cine e femeia aceea?” a întrebat-o pe Rela, o asistentă de încredere. „Este Stefania”, a răspuns Rela, privind surprinsă. „Și el… este Gheorghe, soțul tău, nu-i așa?”
Cătălina simțea că totul se prăbușește în jurul ei. „M-au mințit… M-au distrus”, a spus tremurând. Rela a luat-o de mână. „Trebuie să chemi poliția. Află adevărul.”
Investigațiile au scos la iveală un plan diabolic. Stefania și Gheorghe puseseră la cale totul pentru a o îndepărta pe Cătălina. Totuși, adevărul era și mai complicat: Gheorghe fusese forțat să joace jocul Stefaniei, fiind manipulat și păcălit în timp ce suferea. În fața poliției, Gheorghe a îngenuncheat în fața Cătălinei. „Iartă-mă, iubito. Nu am știut…”
„Am pierdut șase ani, Gheorghe. Dar suntem încă aici”, a spus ea, îmbrățișându-l cu lacrimi în ochi. Stefania, încătușată, a privit scena cu regret.
Morala acestei povești este că minciunile pot avea un prezent, dar nu un viitor. Stefania a purtat o mască de persoană bună, dar intențiile ei rele au fost în cele din urmă demascate.