Când am văzut un bărbat alergând spre conacul în flăcări care îi aparținuse tatălui său, am fost sigur că și-a pierdut mințile. Opt ore mai târziu, când incendiul a fost în cele din urmă stins, l-am văzut ieșind din ruine – viu.
Am strâns casca pe cap, mâinile mele tremurând ușor, chiar dacă nu aș fi recunoscut asta niciodată. Ziua de azi era aniversarea mamei mele. O altă zi de naștere petrecută fără să ne vorbim. În mintea mea, vocea ei era încă clară, ca și cum ar fi fost lângă mine: „Nu era pentru tine, Andrei. Eu știu ce e mai bine pentru tine.”
Adevărul e că, în mintea ei, știa totul. O iubeam pe Laura, iar mama nu a putut niciodată să înțeleagă asta. După ultima ceartă serioasă dintre noi, mama a mers atât de departe încât a falsificat niște mesaje, făcându-l pe Laura să creadă că o înșelasem.
Mesajele păreau atât de reale încât Laura nu m-a mai crezut. Am plecat de acasă după o lună și de atunci fiecare aniversare, fiecare sărbătoare trecea fără ca eu să o sun pe mama. Poate că eram încăpățânat, dar durerea aceea nu dispăruse niciodată.
„Hei, Andrei!” Vocea lui Vlad m-a smuls din gânduri și am ridicat privirea. Vlad, unul dintre veterani, zâmbea, părea la fel de relaxat ca întotdeauna. „Ești pregătit pentru tura de noaptea asta? Se spune că ar putea fi liniștită.”
„Nu zice asta, ne blestemi!” am replicat cu un zâmbet forțat, încercând să alung amintirile. În realitate, ziua de azi mă apăsa greu, dar munca era munca, iar în seara asta aveam să mă afund în ea.
Radioul nostru a prins viață chiar atunci.
„Echipaj 27, Echipaj 27,” vocea dispecerului suna alertă și calmă în același timp. „Incendiu raportat la Conac. Se repetă, Conac în flăcări. Posibili ocupanți înăuntru.”
Vlad și-a îngustat privirea. „Conac? Să fie bătrânul conac de la marginea orașului? Nu era părăsit?”
„Aparent nu,” am răspuns, echipându-mă cu repeziciune. Începeam deja să simt adrenalina. „Vom afla imediat.”
Câteva minute mai târziu, goneam pe stradă, sirenele țipând, iar motorul tunând. Puteam deja să văd cum cerul se lumina, strălucirea portocalie devorând noaptea.
Ajunși la fața locului, conacul părea un infern dezlănțuit. Flăcările dansau la ferestre, iar fumul gros se înălța spre cer.
„La treabă!” a comandat căpitanul nostru. Am apucat un furtun, alături de ceilalți, pregătindu-ne să înfruntăm iadul.
Tocmai atunci, strigăte disperate au tăiat aerul. Un bărbat tânăr, răvășit, încerca să treacă de polițiști.
„Trebuie să intru acolo!” a strigat el, vocea lui plină de agonie. Părea să aibă puțin peste douăzeci de ani, îmbrăcat într-un costum acum pătat de funingine. „Lucrurile tatălui meu sunt acolo!”
„Nu puteți intra, domnule,” i-a spus un polițist, oprindu-l ferm. „Este prea periculos.”
„Sunt fiul proprietarului!” a replicat, încercând să se elibereze. „Trebuie să salvez ceva. Este tot ce mai am.”
Un alt pompier a intervenit: „Casa aceea e o capcană de foc. Nimic nu merită viața ta.”
Dar bărbatul nu asculta. Înainte ca cineva să îl poată opri, a apucat un mic stingător de incendiu și a trecut pe sub baricadă, îndreptându-se spre ușa laterală.
„Hei!” am strigat, dar era prea rapid. A dispărut în haosul fumegos, în ciuda strigătelor noastre.
„Scoateți-l de acolo!” se auzeau voci disperate. Dar în acel moment, o grindă s-a prăbușit, blocând intrarea. Scânteile au zburat, iar eu m-am retras, înecat de fumul dens.
„Andrei, nu!” Vlad m-a tras înapoi. „Nu putem intra. E o sinucidere.”
Am luptat cu flăcările ore întregi. Căldura era necruțătoare, iar fiecare privire spre conac mă umplea de neliniște. Îmi aminteam continuu de acel tânăr care se avântase spre moarte pentru ceva necunoscut.
Când incendiul a fost stins, l-am văzut. Stătea rezemat de o ambulanță, înnegrit de fum, cu o cutie mică strânsă la piept ca pe un tezaur.
M-am apropiat, atras de mister. Ochii lui obosiți au întâlnit privirea mea.
„Ești norocos că ai supraviețuit,” am spus încet. „Puțini ar fi scăpat de acolo întregi.”
A zâmbit, obosit. „Se pare că norocul încă mă ține.”
Am privit cutia. „Ce este înăuntru?”
Cu o expresie melancolică, a deschis capacul. Înăuntru erau fotografii vechi, puțin arse. O femeie zâmbitoare, cu părul buclat. Amintiri prețioase, ultimele ale mamei sale.
Tăcerea dintre noi a fost grea. Mi-am amintit de mama. Atâția ani de orgoliu, de tăcere. Poate nu era prea târziu.
După tură, am cumpărat un buchet. Simplu. M-am oprit la ușa mamei, băteam cu inima-n gât. Ușa s-a deschis, iar privirea ei, surprinsă și emoționată, mi-a spus totul.
„La mulți ani, mamă,” am spus, cu vocea tremurândă. Ea m-a îmbrățișat, iar trecutul s-a risipit. Eram, în sfârșit, acasă.