Când un apel de la un număr necunoscut a întrerupt după-amiaza liniștită a Emei, nici nu se aștepta ca vorbele de la celălalt capăt să-i facă inima să bată atât de tare. A descoperit în acea zi un adevăr pe care a așteptat întreaga viață să-l audă.
Era o după-amiază obișnuită de miercuri.
Eram ghemuită în fotoliul meu preferat, sorbind din a doua ceașcă de cafea și pierdută într-un roman scris de unul dintre autorii mei preferați, când telefonul a sunat.
La început, nu am vrut să răspund pentru că nu recunoșteam numărul, dar apoi ceva mi-a spus să răspund.
Acest apel a fost cel pe care l-am așteptat întreaga mea viață.
Numele meu este Emilia și am 61 de ani. Eu și soțul meu, Robert, am petrecut ultimii 40 de ani împreună, construind o viață plină de fericire și dragoste, în ciuda faptului ca pe parcurs am avut și câteva obstacole.
Am crescut patru copii minunați, iar acum toți sunt căsătoriți și au propriile familii.
Mă simt binecuvântată ori de câte ori mă gândesc la ei. Robert și cu mine îi vedem trăind viețile lor, iar inimile noastre sunt pline de fericire știind că am făcut ceva bun.
Dar, deși mă simt binecuvântată, există o parte din mine care nu a fost niciodată cu adevărat liniștită. Există un gol care mă roade, o umbră care a fost cu mine de când eram o fetiță.
Vezi tu, mi-am pierdut fratele când aveam doar patru ani.
Florin și cu mine am fost abandonați de părinți. Nu am știut niciodată de ce și, ca să fiu sinceră, nu sunt sigură că vreau să știu.
Am fost lăsați la un adăpost, doar doi copii speriați încercând să înțeleagă de ce lumea noastră s-a sfărâmat peste noapte. Florin avea șapte ani, iar eu eram prea mică pentru a înțelege pe deplin ce se întâmpla, dar știam suficiente pentru a simți pierderea. El era tot ce aveam.
Nu îmi amintesc multe din acei primii ani, dar îmi amintesc fața lui Florin. El era mereu acolo, având grijă de mine în moduri în care un băiețel nu ar fi trebuit să fie nevoit.
El îmi ținea mâna noaptea când îmi era frică și îmi șoptea povești pentru a mă liniști. Nu mânca ultima bucată de pâine pentru a mi-o da, chiar și când știam că îi este foame. El era protectorul meu, familia mea și locul meu sigur în acea lume necunoscută.
Și apoi, într-o zi, el a dispărut.
Îmi amintesc ziua în care a plecat ca și cum ar fi fost ieri.
Este cea mai veche amintire a mea. Este dureroasă, dar atât de vie. Îmi amintesc că ne jucam în curtea plină de praf a orfelinatului. Soarele strălucea puternic și puteam observa că nu zâmbea așa cum făcea întotdeauna. Nu aveam idee de ce fratele meu se simțea trist în acea zi până când doi străini în haine frumoase au sosit la orfelinat.
Atunci, îngrijitoarea noastră, doamna Petrescu, a strigat numele lui Florin. El s-a uitat la mine și am văzut ceva în ochii lui ce nu mai văzusem înainte. Era frică.
S-a aplecat și m-a îmbrățișat, strângându-mă atât de tare încât abia puteam respira.
„Trebuie să plec, Ema,” a spus el cu o voce tremurândă.
M-am agățat de el, cu pumnul strâns în cămașa lui, plângând pentru că nu înțelegeam de ce trebuia să plece. Cred că eram prea speriată să întreb unde pleacă fratele meu.
Ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi șteargă lacrimile și să-mi sărute fruntea. Apoi a spus: „Mă voi întoarce la tine, promit.”
Dar el nu s-a întors niciodată.
L-au luat de lângă mine, iar eu am privit cum pleca prin poarta cu acei oameni.
Am strigat după el și, pentru prima dată, l-am văzut pe Florin plângând.
Îmi amintesc că am stat acolo, cu lacrimile curgând pe obraji. Încercam din răsputeri să întind mâna prin gratiile porții, încercând să-i ating mâna pentru ultima oară.
Dar el a plecat.
Singura familie pe care o cunoșteam dispăruse și eu eram lăsată singură.
Asta a fost ultima dată când mi-am văzut fratele, iar acea promisiune pe care a făcut-o de a se întoarce a fost singurul lucru de care m-am agățat timp de ani de zile.
Am crescut, am mers la facultate și mi-am găsit un loc de muncă ca toată lumea. Dar, indiferent unde mă aflam, mintea mea îl căuta mereu. Fiecare chip nou pe care îl vedeam îmi aducea aminte de Florin.
Mă uitam la toată lumea, sperând să vad un zâmbet familiar sau o privire a ochilor lui gri care semănau atât de mult cu ai mei. Pe atunci, nu existau rețele sociale, așa că nici măcar nu-l puteam căuta online. Tot ce aveam erau amintirile și o inimă îndurerată.
Am încercat tot ce era în puterea mea pentru a-l găsi. Am sunat la adăposturi, am verificat registrele de adopție și chiar am intrat în anumite locuri doar pentru a vedea dacă aș putea simți o conexiune. Dar fiecare indiciu s-a dovedit a fi rece.
În cele din urmă, a trebuit să accept că a-l găsi era ca și cum aș urmări vântul.
În curând, viața a mers înainte și l-am întâlnit pe Robert. Era un bărbat cu o inimă bună și nu a trebuit să mă gândesc prea mult înainte de a mă căsători cu el. Am avut copii și am construit un cămin, iar așa viața mea a luat o nouă direcție.
Cu toate acestea, în momentele de liniște, mă întrebam unde este Florin, ce fel de viață a dus și dacă s-a gândit vreodată la mine.
Dar timpul are o modalitate de a estompa lucrurile.
Pe măsură ce viața mea s-a umplut de zgomotul creșterii copiilor și cerințelor vieții de zi cu zi, speranța de a-l găsi pe Florin s-a estompat lent, transformându-se într-o amintire îndepărtată. Am încetat să mai caut, nu pentru că mi-aș fi dorit, ci pentru că era prea dureros să continui să sper.
Așa că, cu o săptămână în urmă, eram în sufrageria mea, pierdută într-o carte, în timp ce Robert era afară udând plantele.
Dintr-o dată, telefonul meu a sunat. Când am aruncat o privire la ecran, am observat că era un număr necunoscut.
De obicei, l-aș fi ignorat, gândindu-mă că este unul dintre acele apeluri de înșelătorie. Dar ceva mi-a spus să răspund și am făcut-o.
„Bună?” am răspuns, nesigură la ce să mă aștept.
„Bună ziua, sunteți Emilia?” a întrebat cu o voce tânără timidă.
„Da, eu sunt” am răspuns.
„Numele meu este Simona și cred că sunt nepoata ta,” a spus ea.
„Nepoata mea? Ce vrei să spui?” am bâjbâit.
Și atunci m-a lovit. Acesta era apelul pe care l-am așteptat întreaga mea viață.
„Ești fiica lui Florin?” am întrebat simțind cum inima îmi bate cu putere în piept.
„Da,” a confirmat ea.
Ceea ce am simțit atunci nu pot descrie în cuvinte. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar mâinile au început să-mi tremure. Nu-mi venea să cred că vorbeam cu FIICA FRATELUI MEU! Același frate pe care nu l-am putut găsi în ultimii 58 de ani.
Dar înainte să pot spune mai multe, tonul Simonei a devenit grav.
„Îmi pare rău că te sun așa, dar mai maxim cinci ore să-l vezi pe tata,” a spus ea cu blândețe. „Este în spital.”
Fericirea mea s-a transformat brusc în panică.
„Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat?” am întrebat.
„Tata este bolnav de ceva vreme,” a explicat Simona.
„Medicii spun că mai are doar câteva ore de trăit. Vă caut de luni de zile, folosind toate sursele pe care le-am putut gândi, inclusiv prieteni și contacte de la compania de telecomunicații. Și abia acum ți-am găsit numărul. Sunt sigură că tata ar fi încântat să te vadă.”
Lacrimile curgeau pe obrajele mele gândindu-mă la planurile crude ale sorții. Adică, mi-am petrecut întreaga viață căutându-l, iar acum, când în sfârșit l-am găsit, s-ar putea să-l pierd în câteva ore.
„Unde sunteți?” am întrebat-o pe Simona.
„Suntem în București. Dacă plecați acum probabil în aproximativ două trei ore ajungeți la Constanța,” a spus ea. „Îmi pare rău, știu că este dificil, dar—”
„Voi veni,” am întrerupt-o. „Voi veni acum.”
Am apucat geanta și am ieșit în grabă pe ușă, cerându-i lui Robert să mergem la Constanța.
Acel drum a părut că durează o eternitate.
Am stat cu ochii pe geam, privind cerul în timp ce mintea mea se agita cu întrebări. Mă va recunoaște? Ce voi spune după toți acești ani?
Mă temeam că nu voi ajunge la timp. M-am rugat, din nou și din nou, te rog, lasă-mă să-mi văd din nou fratele. Te rog.
Ne-am mișcat cât am putut de repede și am mers direct la spitalul pe care Simona îl menționase.
Am sunat-o pe Simona când am ajuns la spital și, când a apărut, era ca și cum aș privi în ochii lui Florin printr-o față diferită. M-a îmbrățișat strâns, iar eu am simțit căldura unei familii pe care credeam că am pierdut-o pentru totdeauna.
„Pe aici,” a spus ea, conducându-mă prin labirintul de coridoare ale spitalului.
Când am ajuns la camera lui Florin, nu am putut să-mi adun curajul să deschid ușa. Mi-am închis ochii, am respirat adânc și am împins-o.
Nu voi uita niciodată ce am văzut când am pășit în interior și mi-am deschis ochii.
Fratele meu, Florin, era în patul de spital. Părul îi era gri, iar fața îi era împovărată de vârstă și boală. Dar ochii lui erau la fel.
Ne-am privit, iar în acel moment, timpul s-a oprit. M-am grăbit la el și ne-am îmbrățișat, ținându-ne de parcă nu ne-am mai lăsa niciodată.
Lacrimile curgeau pe obrajele noștri.
„Nu m-am gândit niciodată că te voi vedea din nou,” a murmurat Florin.
„Mi-a fost dor de tine în fiecare zi, Florin,” am spus eu cu vocea înecată. „Ai promis că te vei întoarce.”
El mi-a strâns mâna slab.
„Am încercat, Emilia. Am încercat să te găsesc, dar… îmi pare rău.”
Am stat împreună, plângând, râzând și împărtășind cuvintele care fuseseră îngropate în interior timp de 58 de ani. Am simțit că o piesă lipsă din sufletul meu s-a întors în sfârșit. Că viața mea era acum completă.
Dar acesta nu este sfârșitul poveștii. Nu știu cum să explic, dar în acea zi, fratele meu nu a murit.
El a trăit dincolo de limita de cinci ore, iar medicii au fost uimiți deoarece starea lui s-a îmbunătățit împotriva tuturor așteptărilor. Cred că a rămas pentru a fi alături de sora lui. A trăit pentru noi.
Acum, Florin și cu mine locuim împreună. Ne petrecem zilele împărtășind povești din copilărie și adolescență și umplând spațiile goale pe care soarta ni le-a luat.
Viața ne-a oferit o a doua șansă și nu pierdem niciun moment din ea.