După ce am născut primii mei copii, m-am gândit că soțul meu va începe să ne aleagă pe noi mai mult decât pe mama lui, dar nu a fost cazul.
Ai crede că momentul în care aduci acasă gemenii tăi nou-născuți ar fi unul dintre cele mai fericite momente din viața ta. Pentru mine a început astfel, dar s-a transformat rapid într-un coșmar absolut!
După trei zile petrecute în spital, recuperându-mă după o naștere extrem de dificilă, în sfârșit am fost externată și pregătită să mă întorc acasă cu frumoasele mele fiice gemene, Elena și Sofia. Îmi imaginasem acest moment timp de luni de zile: Dan, soțul meu, venind să ne ia de la spital cu flori, cu lacrimi de fericire în ochi, ținând una dintre fete în brațe.
Dar în loc de asta, în ultima clipă am primit un telefon grăbit care a schimbat totul…
„Hei, iubito”, spuse soțul meu, cu vocea secătuită. „Îmi pare rău, dar nu pot să vin să vă iau, așa cum era planificat.”
„Ce?” am întrebat eu, ajustând păturica din jurul Sofiei. „Dan, tocmai am născut gemeni. Ce e atât de important încât nu poți—”
„Este mama mea,” m-a întrerupt el. „Este în stare gravă. Durere puternică în piept. Trebuie să o iau și să o duc la spitalul din apropiere.”
Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn de apă rece. „Ce? De ce nu mi-ai spus mai devreme? Dan, am nevoie de tine aici.”
„Știu,” a spus el, exasperat. „Dar s-a întâmplat brusc, și este grav. Voi veni la tine cât de repede pot.”
Am încleștat dinții, luptându-mă să nu urlu de supărare și frustrare, dar am răspuns: „Bine. O să iau un taxi.”
„Mulțumesc,” a mormăit el înainte de a închide.
Mama soțului meu locuia într-un alt oraș, așa că șansele ca el să se întoarcă aceeași zi să ne ia pe mine și pe fetițe erau nerealiste. Știind cât de obsedat era Dan de mama lui, nu o să o lase singură, așa că am luat un taxi.
Pe măsură ce linia s-a tăiat, inima mi s-a frânt. Voiam să cred că Dan nu era insensibil, doar copleșit și un băiat mămic, dar dezamăgirea mă durea. Aceeași soacră care insista să facem un set separat de chei pentru casă, ca să mă ajute cu fetițele, acum era brusc bolnavă.
Am încercat să ignor asta, în timp ce îmbrăcam fetele în scaunele lor auto pe care tatăl lor le lăsase a doua zi și ne-am urcat într-un taxi.
Când am ajuns în fața casei, am înghețat. Valizele mele, gentile cu scutece și chiar salteaua pătuțului erau împrăștiate pe gazonul din față și lângă ușa de la intrare! Mi s-a făcut rău. Am plătit șoferul și am coborât cu gemenele, privind în jur, neliniștită. Ceva nu era în regulă…
M-am apropiat de ușa principală, cu cheile în mână, încercând să deschid ușa, în timp ce strigam numele soțului meu, deși știam că el nu putea fi acasă încă. Cheia nu se învârtea. Confuză, am încercat din nou. Nimic. Apoi am văzut un bilețel pliat lipit de o valiză.
„Ieși din casă cu micuțele tale! Știu totul. Dan.”
Respirația mi s-a tăiat, iar inima mi-a oprit. Mâinile îmi tremurau în timp ce citeam biletul din nou și din nou, încercând să înțeleg ce se întâmpla, sperând că e o halucinație. Nu se putea întâmpla asta. Nu cu Dan…
Nu omul care mi-a ținut mâna la fiecare control medical, care a plâns când am auzit pentru prima dată bătăile inimii fetelor noastre. Apoi, partea cea mai grea a acelei zile a început…
Dorința de a obține răspunsuri m-a determinat să-l sun imediat. Voicemail. Din nou, voicemail. Panica a început să se instaleze pe măsură ce plânsetele Sofiei se adăugau celor ale Elenei. Am legănat scaunele auto, forțându-mă să gândesc.
„Mami,” am șoptit. Mâinile îmi tremurau în timp ce apelam numărul mamei.
„Janina?” a răspuns mama la primul apel. „Ce s-a întâmplat? Sunt bine fetițele?”
Am înghițit cuvintele, abia reușind să mă mențin pe picioare. Nu am vrut să o implic pe mama din cauza stării ei de sănătate, dar am simțit că aceasta era o situație de urgență.
„Dan… A schimbat lacătele. Mi-a aruncat lucrurile afară. Mamă, a lăsat acest bilet groaznic.”
„CE?!’ A strigat ea, vocea ei crescând. „Stai acolo. Vin acum.”
Au trecut minute care mi s-au părut ore până a ajuns mama. A aruncat o privire asupra haosului din fața casei și ochii i s-au înăcrit de furie.
„Asta nu are sens! Dan nu ar face asta; el te iubește pe tine și fetele!”
„Asta credeam și eu,” am spus, legănând-o pe Elena pentru a o liniști. „Dar nu răspunde. Și ce înseamnă că ‘știe totul’? I-am arătat mamei biletul.”
„Îmi pare atât de rău, draga mea,” a spus ea, îmbrățișându-mă. „Hai la mine acasă până vom reuși să-l găsim pe Dan, da?”
M-a ajutat să punem bagajele în mașină și m-a dus acasă la ea. După ce am discutat cu mama despre tot ce s-a întâmplat și am sunat din nou la Dan fără rezultat, anxietatea mi-a crescut. În noaptea aceea aproape că nu am dormit deloc.
A doua zi dimineață, am decis că am nevoie de răspunsuri. Am lăsat gemenele cu mama și am condus înapoi la casa noastră. Curtea era goală, iar lucrurile mele dispăruseră. Am bătut la ușă. Nicio reacție. Am mers în jurul casei, privind prin ferestre și am înghețat.
Mama soțului meu, Loredana, stătea la masa de sufragerie, sorbind dintr-o cană de ceai! Am bătut în ușă, iar ea s-a uitat la mine, uimită, aproape vărsându-și ceaiul înainte de a mă vedea și de a zâmbi malefic.
„Ce faci aici?” am întrebat cu furie, bătând cu pumnii în ușă.
Loredana s-a ridicat, deschizând ușa doar un pic. „Janina. Nu ești binevenită aici, nu ai văzut biletul?”
„Unde e Dan?” am strigat. „De ce a făcut—”
„Este la spital în orașul meu,” a răspuns ea, calmă. „Are grijă de mama lui bolnavă.”
M-am uitat la ea, neîncrezătoare. „Bolnavă? Stai chiar aici!”
Ea a ridicat din umeri, cu un zâmbet malefic pe buze. „Poate că mă simt mai bine. Minuni se întâmplă.”
„L-ai mințit pe Dan, nu-i așa? Ai făcut pe cineva să te creadă bolnavă!”
Zâmbetul ei s-a largit. „Și ce dacă?”
„Și ce dacă?” zise ea cu un zâmbet malefic. „Ai uitat cine ține frâiele în această casă, Janina? Nu tu. Niciodată tu.”
Mâinile îmi tremurau, dar am reușit să le strâng în pumni, forțându-mă să nu dau curs impulsului de a o confrunta fizic. Îmi venea să țip, să o fac să înțeleagă, dar știam că asta ar fi însemnat doar mai multe probleme, mai multe lacrimi, mai multă suferință.
„DDan nu va ierta asta,” am spus, încercând să-mi păstrez calmul. „Chiar dacă ai reușit să-l manipulezi acum, va veni o zi când nu va mai fi acolo pentru tine. Iar atunci, nu o să mai poți să-l controlezi.”
Loredana s-a încruntat, dar nu părea prea afectată. „Asta e treaba lui, nu a mea,” a răspuns ea, în timp ce închidea ușa cu un gest rece.
Am stat acolo, în fața ușii închise, simțind cum totul se prăbușește în jurul meu. Nu aveam nicio idee unde ar putea fi Dan, sau ce ar fi putut să se întâmple în capul lui. Nu mai era omul care mă sprijinise în toate momentele grele. Nu mai era bărbatul care plângea când am aflat că o să devenim părinți.
Într-un final, m-am întors acasă la mama. Am avut nevoie de câteva ore pentru a-mi liniști gândurile și pentru a încerca să înțeleg ce ar putea face Dan în acest moment. Dar tot ce știam era că trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat, chiar dacă asta însemna să aflu adevărul pe care nu voiam să-l cunosc.
Am sunat din nou la Dan, dar telefonul lui a rămas pe voicemail. De data aceasta, nu m-am oprit din a lăsa mesaje. Fiecare cuvânt pe care îl rosteam era un strigăt disperat după ajutor. „Dan, te rog, dacă încă mai ești acolo, dacă mai există vreun loc în inima ta pentru mine, pentru fetițele noastre… vino acasă. Avem nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.”
Știam că nu mai aveam mult timp. Trebuia să aflu de ce Dan se comporta așa, de ce alegerea mamei sale în fața noastră părea să fie mai importantă decât familia lui. Așa că am decis să merg mai departe, să descopăr ce se ascunde dincolo de ușa închisă și ce legătura avea Loredana cu tot acest haos.
În acea seară, am luat o decizie care ar fi schimbat totul. Am sunat un investigator privat.
După câteva zile, am reușit să obțin câteva informații esențiale. Investigatorul mi-a spus că a reușit să afle unde se afla Dan și ce se întâmplase cu adevărat în acele zile. Se pare că, de fapt, mama lui nu fusese nici pe departe bolnavă, așa cum îmi spusese Dan, ci doar o stratagie a Loredanei de a-l ține pe fiul ei aproape, pentru a-l manipula și mai mult. Căpătase un control atât de mare asupra lui, încât reușise să-l facă să creadă că familia lui nu era completă fără un băiat și că eu, din cauza faptului că am născut două fete, nu eram suficientă pentru el.
Când am aflat totul, mi-am simțit picioarele slăbite și nu știam ce să fac mai departe. Era clar că manipularea mamei lui ajunsese mult prea departe, iar acum totul se prăbușea în jurul meu. Loredana își jucase ultima carte, dar nu mă așteptam ca Dan să rămână indiferent la ceea ce făcuse.
În ziua următoare, am primit un telefon de la Dan. Era destul de agitat, dar vocea lui părea sinceră. „Janina, te rog să mă asculți. Ceva s-a întâmplat… am realizat că am făcut o mare greșeală. Mă doare să te pierd pe tine și pe fete. Te rog să mă ierți pentru că am lăsat-o pe mama să influențeze totul.”
Am simțit o ușurare mare, dar și o tristețe adâncă. M-am gândit la tot ce am trecut împreună, la cât de mult îmi dorea să fie alături de mine și de copiii noștri, dar totuși nu își dăduse seama până acum de cât de mult lăsase să fie influențat de mama lui.
„Dan, nu e vorba doar despre tine și mine. Este vorba despre fetele noastre, despre familia pe care am construit-o împreună,” i-am spus cu voce tremurândă. „Și dacă vrei să repari ce ai făcut, trebuie să îți alegi cu adevărat familia, nu să te lași manipulat.”
El a fost de acord, iar după câteva zile, a venit acasă, hotărât să își pună în ordine viața. A schimbat imediat ușile, a blocat-o pe mama lui din toate contactele și a luat măsuri pentru a o face să înțeleagă că nu va mai lăsa niciodată să se întâmple așa ceva.
A fost un drum greu, dar cu timpul am reușit să reconstruim relația noastră, pas cu pas. Chiar dacă răniile nu se vor vindeca niciodată complet, am învățat să avem încredere unii în alții din nou. Ceea ce m-a făcut să simt o mare ușurare a fost faptul că, pentru prima dată, Dan a ales familia lui — pe mine și pe fetele noastre — înaintea oricărei alte persoane.
Deși Loredana a încercat să distrugă tot ce am avut, nu a reușit decât să ne facă mai puternici. Acum, familia noastră este unită și mai bine ca niciodată.