PARTEA 2
Bianca a strâns cutia de catifea în palmă de parcă tocmai câștigase cel mai important trofeu din viața ei.
Nici măcar nu încerca să pară tristă.
— Mulțumesc, a spus rece. Mă bucur că măcar cineva respectă ce și-a dorit mama voastră.
Am rămas nemișcată.
Vlad devenise palid.
— Bianca… poate nu ar trebui să o deschizi aici.
Ea s-a întors iritată spre el.
— De ce nu?
— Nu e momentul…
Mătușa Lidia a făcut un pas înainte.
— Ai puțin respect, fată!
— Tocmai asta fac, a replicat Bianca tăios. Respect dorința ei.
Mi s-a strâns stomacul.
Mama își folosise ultimele puteri ca să mă întrebe dacă am mâncat, dacă dorm suficient și dacă Vlad e bine. Nu vorbise despre bijuterii. Nu despre bani.
Așa că am tăcut și am privit.
Bianca a ridicat capacul cutiei.
În cameră s-a făcut o liniște atât de apăsătoare, încât se auzea până și respirația oamenilor.
Înăuntru nu era inelul.
Pe satinul alb se afla un inel ieftin din plastic, cu o piatră falsă, exact genul pe care îl găsești în jucăriile pentru copii.
Iar deasupra lui era un bilețel împăturit.
Fața Biancăi s-a schimbat instantaneu.
— Ce glumă e asta?!
Din spate s-a auzit cineva încercând să-și ascundă un râs.
M-am apropiat încet.
— Citește biletul.
— Tu ai făcut asta? a izbucnit ea.
— Citește-l, a spus Vlad cu o voce mai dură decât îl auzisem vreodată vorbind.
Bianca a desfăcut hârtia cu mâinile tremurând.
Pe măsură ce citea, culoarea îi dispărea din obraji.
— Ce scrie? a întrebat mătușa Lidia.
Bianca nu răspundea.
Atunci Vlad a luat biletul din mâna ei și a început să citească cu voce tare.
— „Pentru persoana care deschide această cutie gândindu-se mai întâi la inel și nu la amintirea mea…”
În cameră nu mai mișca nimeni.
Vocea lui Vlad tremura.
— „Sper ca această surpriză să te învețe ceea ce eu nu am reușit să spun suficient de clar cât am trăit. Adevărata valoare a acestei familii nu a fost niciodată un diamant. Ci iubirea, loialitatea și oamenii care rămân lângă tine când viața devine grea.”
Mi-au dat lacrimile instantaneu.
Vlad a continuat:
— „Inelul îi rămâne Marei. Ea a fost lângă mine în cele mai grele nopți și m-a iubit fără să aștepte nimic în schimb. Vlad, băiatul meu, sper să înveți diferența dintre liniște și lașitate.”
Bianca a rămas nemișcată, ținând în palmă inelul de plastic.
Nu mai avea nimic din siguranța de mai devreme.
Doar rușine.
M-am uitat în jur și am văzut expresiile tuturor. Nimeni nu o apăra. Nimeni nu îi lua partea.
Vlad și-a trecut mâna peste față.
— Mara… îmi pare rău.
A fost primul lucru sincer pe care îl spusese în toată ziua.
Bianca a izbucnit imediat:
— Deci mi-ați întins o capcană?!
— Nu noi, am spus calm. Mama.
S-a uitat disperată prin cameră după sprijin, dar oamenii o priveau acum cu dezgust.
Până și soțul ei părea că o vede pentru prima dată cu adevărat.
— Nu știam că mama a scris asta, a murmurat Vlad.
— Dar știai că nu i-a promis niciodată inelul Biancăi.
A coborât privirea.
— Da…
— Ar fi trebuit să spui ceva.
Bianca i-a aruncat cutia în piept și a plecat spre hol aproape fugind. Tocurile îi loveau podeaua haotic, fără urmă din eleganța afișată mai devreme.
O clipă mai târziu, ușa de la intrare s-a trântit atât de tare încât au vibrat geamurile.
Nimeni nu s-a dus după ea.
Vlad a rămas în mijlocul sufrageriei cu biletul în mână.
Mătușa Lidia m-a îmbrățișat, iar atunci, pentru prima dată în ziua aceea, am început să plâng fără să mă mai pot opri.
Mai târziu, după ce plecaseră toți invitații, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea.
Părea terminat.
— Mă urăști? a întrebat încet.
M-am uitat la el câteva secunde.
— Nu. Dar m-ai rănit.
A dat din cap cu ochii în lacrimi.
— Am uitat cum să fiu fratele tău.
— Atunci amintește-ți.
A inspirat adânc.
— O să încerc.
Adevăratul inel era în sertarul noptierei mele, învelit într-un fular de-al mamei. În seara aceea l-am pus pentru prima dată pe deget și am simțit că apasă mai greu decât orice bijuterie.
Nu din cauza diamantului.
Ci din cauza a tot ceea ce însemna.
Mama nu mai era lângă noi, dar iubirea ei rămăsese în urmă. Într-o cutie de catifea. Într-un bilet scris cu mâna tremurândă. Și în lecția pe care ne-a lăsat-o tuturor: lăcomia poate face un om de rușine, însă iubirea adevărată are puterea să aducă o familie înapoi împreună.