Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Telefonul a sunat din nou la 19:46.
Număr necunoscut.
Am răspuns atât de repede, încât aproape mi-a scăpat din mână.
— Alo?
— Doamna Daniela Marinescu?
— Da. Eu sunt.
— Vă sun din partea poliției. Fiica dumneavoastră a fost găsită.
Pentru câteva secunde n-am înțeles cuvintele.
— Ce…?
— Teodora este în siguranță. Este foarte speriată, dar este în siguranță.
Atât am avut nevoie să aud.
Picioarele nu m-au mai ținut.
M-am așezat direct pe gresia din bucătărie, lângă masa de care mă sprijinisem în tot timpul acela.
— Pot să vorbesc cu ea?
— Imediat. Mai întâi trebuie să vă spun unde să veniți.
Nu am leșinat. N-am țipat de bucurie.
Am început pur și simplu să tremur din tot corpul.
În momentul acela s-a deschis ușa apartamentului.
Cătălin.
— Daniela?
M-a văzut pe podea și a încremenit.
Am ridicat privirea spre el.
— Au găsit-o.
Și atunci s-a prăbușit și el lângă mine.
M-a luat în brațe și, pentru câteva secunde, am stat amândoi pe podeaua bucătăriei, plângând.
Copilul nostru trăia.
Asta era tot ce conta.
Când am ajuns la secție, am văzut-o imediat.
Teodora stătea pe un scaun, cu hanoracul tras peste pumni și cu privirea în podea.
Părea atât de mică în clipa aceea.
Când a ridicat capul și m-a văzut, s-a ridicat brusc.
— Mami…
Atât a reușit să spună.
A venit direct spre mine.
Am strâns-o în brațe atât de tare încât, după câteva secunde, mi-a șoptit:
— Mamă… nu mai pot să respir.
Am slăbit imediat brațele.
— Iartă-mă.
Și, pentru prima dată în seara aceea, a zâmbit puțin.
Doar o secundă.
Apoi și-a lipit din nou capul de mine.
— Ai înțeles, nu?
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Din secunda în care ai spus „busuioc”.
A început să plângă.
— Știam eu.
Mai târziu am aflat, pe bucăți, ce se întâmplase.
După meditație, Teodora plecase spre stația de autobuz.
Acolo fusese abordată de doi adulți, un bărbat și o femeie, sub pretextul că aveau nevoie de ajutor pentru a găsi o adresă.
Situația devenise repede ciudată.
Teodora își dăduse seama că nu se simțea în siguranță și că trebuia să fie foarte atentă la ceea ce spunea și făcea.
La un moment dat, i-au permis să mă sune tocmai pentru ca eu să nu încep să o caut.
Trebuia să-mi spună că este bine și că ajunge acasă.
Numai că Teodora și-a amintit de discuția noastră.
De ghiveciul din bucătărie.
De cuvântul pe care îl aleseserăm aproape în glumă cu un an înainte.
Busuioc.
A reușit să-l strecoare într-o propoziție complet banală.
Și a sperat că voi înțelege.
Poliția folosise informațiile pe care le oferisem, ultimul loc cunoscut și alte date disponibile pentru a restrânge rapid zona de căutare.
Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi interpretat telefonul ei drept o conversație obișnuită.
Sau dacă aș fi întrebat direct:
„Teodora, ești în pericol?”
Poate că persoanele de lângă ea ar fi înțeles imediat.
Dar acel cuvânt ne oferise câteva minute în care ei nu știau că eu știam.
În noaptea aceea, niciuna dintre noi nu a dormit.
Teodora a vrut să stea în patul nostru.
Cătălin s-a așezat la margine, cu coatele pe genunchi, privind în gol.
Eu mă ridicam la fiecare zgomot.
La un moment dat m-am dus până la bucătărie.
Ciorba era încă pe aragaz.
Masa era exact cum o lăsasem.
Iar pe pervaz era ghiveciul cu busuioc.
M-am uitat la el și am început să plâng.
Un cuvânt atât de banal.
Un lucru pe lângă care trecusem în fiecare zi fără să mă gândesc.
În seara aceea devenise legătura dintre mine și copilul meu.
Zilele următoare au fost grele.
Teodora tresărea când auzea o portieră trântindu-se.
Nu mai voia să meargă singură până la magazin.
Eu devenisem exact mama de care se plânsese mereu.
— Unde ești?
— Cu cine?
— Când ajungi?
— Trimite-mi locația.
Într-o seară, Teodora a lăsat telefonul jos.
— Mami, nu pot să trăiesc toată viața speriată.
Am tăcut.
Avea dreptate.
Nu puteam transforma ceea ce se întâmplase într-o închisoare pentru ea.
Așa că am schimbat altceva.
Am stabilit împreună reguli simple.
Să-mi scrie când își schimbă traseul.
Să știm cine sunt prietenii cu care se află.
Să aibă telefonul încărcat.
Să nu se teamă că o cert dacă mă sună atunci când ceva i se pare în neregulă.
Și, mai ales, am păstrat cuvântul nostru.
Câteva zile mai târziu, stăteam amândouă în bucătărie.
Teodora s-a apropiat de pervaz și a atins frunzele plantei.
— Știi ceva?
— Ce?
— Când ți-am spus cuvântul ăla, nu știam dacă ai să-ți amintești.
M-am uitat la ea.
— Cum să nu-mi amintesc?
— Trecuse aproape un an.
— Puteau să treacă zece.
A tăcut puțin.
Apoi mi-a spus ceva ce n-am să uit niciodată:
— Credeam că exagerezi cu toate sfaturile tale. Dar când am spus „busuioc”, parcă te-am simțit lângă mine.
Mi-am întors repede privirea spre chiuvetă.
Nu voiam să mă vadă plângând.
De atunci, când telefonul sună seara și văd numele Teodorei pe ecran, încă simt pentru o fracțiune de secundă aceeași gheară în piept.
Poate într-o zi va dispărea.
Poate nu.
Dar am învățat ceva.
Copiii noștri cresc.
Nu putem merge mereu lângă ei.
Nu putem controla fiecare stradă pe care merg, fiecare om pe care îl întâlnesc sau fiecare situație în care vor ajunge.
Dar putem construi între noi ceva ce îi însoțește chiar și atunci când nu suntem acolo.
În cazul nostru a fost un singur cuvânt.
Busuioc.
Un cuvânt banal pe care numai noi două îl înțelegeam.
Și care, în seara aceea, mi-a spus tot ce fiica mea nu putea să-mi spună.