Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În weekend i-am făcut bagajele.
Mai mult eu decât ea.
Mama se mișca încet prin apartament și își strângea lucrurile fără să mă privească. Borcanele pe care le adusese de la Ploiești au intrat într-o sacoșă, hainele într-un geamantan vechi, iar cele două icoane le-a învelit cu grijă într-un prosop.
Pătura groasă a rămas ultima.
Când am văzut-o împăturind-o, mi-am amintit de prima seară în care venise la mine. Atunci eram convinsă că îi ofer un nou început.
Acum o trimiteam înapoi.
— Mamă…
— Lasă, Andreea. Nu mai spune nimic.
Vocea ei era rece, dar îi tremurau mâinile.
Am vrut să-i spun că nu o alung pentru că nu o iubesc. Că tocmai pentru că o iubesc ajunsesem să nu mai suport ceea ce deveniserăm una pentru cealaltă.
Dar cuvintele nu ieșeau.
Un vecin de-al ei care avea drum spre Ploiești a venit s-o ia.
N-am dus-o eu.
N-am avut puterea.
Înainte să iasă, mama s-a întors o singură dată spre apartament.
— Ai grijă de tine.
Atât.
Nici „te iubesc”, nici „sună-mă”.
Când ușa s-a închis, am rămas în mijlocul holului și am ascultat liniștea.
Pentru prima dată după luni întregi, nimeni nu-mi mai muta lucrurile.
Nimeni nu-mi mai comenta cumpărăturile.
Nimeni nu intra în dormitor fără să bată.
Eram din nou singură în casa mea.
Și ar fi trebuit să mă simt bine.
În schimb, am început să plâng.
În primele zile, ușurarea a fost mai puternică decât vina.
Îmi lăsam cana de cafea unde voiam. Mâncam la ce oră aveam chef. Veneam de la serviciu și găseam apartamentul exact așa cum îl lăsasem.
Dar după o săptămână, liniștea a început să mă apese.
Uneori mă trezeam dimineața și, pentru o fracțiune de secundă, mă așteptam să aud:
— Andreea, iar pleci nemâncată?
Alteori intram în bucătărie și mă uitam instinctiv spre ibricul în care mama îmi făcea cafeaua.
Nu era acolo.
N-am vorbit aproape două luni.
Nici ea nu m-a sunat.
Nici eu n-am avut curaj.
Întrebam despre ea prin mătușa Elena, fără să recunosc că asta făceam.
— E bine mama?
— E bine.
— Mai iese?
— Mai iese.
— Mănâncă?
Într-o zi, mătușa mea s-a enervat.
— Andreea, dacă vrei să știi cum este maică-ta, du-te și întreab-o.
Replica aceea m-a urmărit câteva zile.
Până într-o duminică dimineață, când m-am urcat în mașină și am plecat spre Ploiești.
Fără să o sun.
Pe drum mi-am repetat de zeci de ori ce aveam să-i spun.
Când am ajuns în fața casei, toate cuvintele dispăruseră.
Am sunat.
După câteva clipe, ușa s-a deschis.
Mama era în halat, cu părul prins neglijent. Părea mai slabă.
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Ai venit?
— Da.
S-a dat la o parte.
— Intră.
În bucătărie era aproape totul la fel ca în copilăria mea.
Aceeași masă.
Aceleași perdele.
Același ceas care ticăia prea tare.
Mama a pus ibricul pe foc.
— Cafea?
Am zâmbit fără să vreau.
— Da.
Ne-am așezat una în fața celeilalte.
La început am vorbit despre nimicuri. Despre vreme. Despre serviciu. Despre o vecină care își schimbase gardul.
Până când n-am mai putut.
— Mamă, eu nu te-am dat afară pentru că nu te iubesc.
Mâna ei s-a oprit pe ceașcă.
— Știu.
Răspunsul m-a surprins.
— Atunci de ce n-ai spus nimic?
A oftat.
— Pentru că eram furioasă. Și pentru că mi-a fost rușine.
— Ție?
— Da, mie.
A urmat o tăcere lungă.
— Când a murit taică-tu, a continuat ea, am rămas singură într-o casă în care totul îmi amintea de el. Dimineața mă trezeam și nu știam pentru ce să mă ridic din pat.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Mama nu-mi vorbise niciodată atât de direct despre singurătatea ei.
— Când m-ai chemat la București, am simțit că iar sunt folositoare. Că ai nevoie de mine.
Și-a coborât privirea.
— După aia am început să mă bag în toate.
— În absolut toate, am murmurat.
Pentru o clipă, colțul gurii i s-a ridicat.
— Da. În absolut toate.
Apoi a devenit din nou serioasă.
— Mi-era frică, Andreea.
— De ce?
— Că dacă nu gătesc, nu fac ordine, nu-ți spun ce să faci… n-o să mai ai nevoie de mine.
Am rămas fără replică.
Dintr-odată, toate criticile ei arătau puțin diferit.
Nu deveniseră acceptabile.
Dar începeam să înțeleg de unde veneau.
— Mamă, eu am nevoie de tine ca mamă. Nu ca să-mi verifici facturile.
A râs încet.
— Am observat.
— Și când îmi spuneai cum să trăiesc… mă simțeam iar copil. Parcă orice făceam era greșit.
Mama și-a frecat mâinile.
— Nu știu să fiu altfel.
Am privit-o.
— Nici eu nu mai știu să tac.
De data aceasta am râs amândouă.
Puțin.
Dar a fost primul nostru râs împreună după luni întregi.
Înainte să plec, mama mi-a pus într-o sacoșă două borcane de zacuscă, o caserolă cu sarmale și o sticlă de bulion.
— Mamă, am mâncare.
— Știu.
— Atunci de ce mi le dai?
M-a privit de parcă întrebarea era absurdă.
— Pentru că sunt maică-ta.
Am luat sacoșa.
Unele lucruri nu trebuiau schimbate.
Altele, însă, da.
De atunci, relația noastră funcționează altfel.
Eu merg la Ploiești și stau cu ea câteva ore sau câte o zi.
Mama vine și ea la București.
Dar mă sună înainte.
Nu mai rămâne peste noapte.
Nu-mi mai deschide sertarele.
Nu-mi mai verifică facturile.
Iar când simte nevoia să-mi spună cum ar trebui să-mi trăiesc viața, uneori se oprește singură.
— Era să zic ceva, îmi spune.
— Știu.
— Mai bine tac.
— Foarte bine.
Nu am devenit familia perfectă.
Mama continuă să fie încăpățânată.
Eu continui să mă enervez repede.
Dar am înțeles ceva ce mi-a luat 36 de ani să învăț:
Poți să-ți iubești enorm părinții și, în același timp, să nu poți locui cu ei.
Poți să spui „nu” fără ca acel „nu” să însemne „nu te mai iubesc”.
Și uneori, distanța nu desparte doi oameni.
Îi salvează.
Mama mea nu mai locuiește cu mine.
Dar acum, când îmi sună telefonul și îi văd numele pe ecran, nu mai simt acel nod în stomac.
Răspund.
— Ce faci, mamă?
Iar ea îmi spune aproape de fiecare dată:
— Nimic. Voiam doar să-ți aud vocea.
Și acum știu că, uneori, exact atât este suficient.