Domnul Ionescu s-a lăsat pe spate în fotoliul său din piele preferat, cel care îl susținuse în nenumărate sesiuni de lucru târzii, și reflecta asupra vieții pe care o construise.
La 83 de ani, văzuse de toate. Începuse de la zero, muncind neobosit pentru a-și construi afacerea și, până la 40 de ani, își făcuse un renume în lume. Dar nu doar averea îl definea.
Domnul Ionescu își petrecuse viața făcând bine, crescând o familie de opt copii, patru biologici și patru adoptați, și deschizându-și casa pentru copii orfani care nu aveau unde să meargă.
„Întotdeauna ai loc pentru încă unul, nu-i așa?” obișnuia să spună soția sa, acum decedată, cu un zâmbet blând, în timp ce-l privea cum primea fiecare nou copil în viețile lor.
Domnul Ionescu nu ezita niciodată. Credea în a da înapoi, fie prin donații de caritate, fie fiind un tată pentru cei care aveau nevoie.
Dar, pe măsură ce anii treceau și copiii creșteau, lucrurile se schimbau. Casa sa odată plină de viață devenise ciudat de tăcută. Copiii săi, atât biologici cât și adoptați, rareori îl vizitau, cu excepția momentelor când aveau nevoie de ceva. Conversațiile începeau întotdeauna la fel.
„Tată, știi cât de greu este acolo”, spunea Radu, fiul său cel mare, abia făcând contact vizual. „Doar am nevoie de puțin ajutor pentru a trece luna aceasta.”
Ana, fiica sa, nu era cu mult diferită. „Tată, taxele școlare ale copiilor sunt enorme. Ai putea doar…”, începea ea și, înainte să termine, el deja întindea mâna după carnetul de cecuri.
Nepoții nu erau mai buni. Veneau doar în timpul sărbătorilor, privindu-l ca pe un seif ambulant. Își iubea nepoții, dar nu putea ignora adevărul inconfortabil; erau crescuți să-l vadă ca pe un mijloc pentru un scop, nu ca pe o persoană.
Când domnul Ionescu a împlinit 83 de ani, doctorul său i-a dat un diagnostic devastator. „Aveți aproximativ o lună, domnule Ionescu. Îmi pare rău.”
Cuvintele răsunau în urechile lui, dar le-a înfruntat cu demnitatea liniștită pe care o arătase toată viața. În acea seară, și-a sunat copiii și nepoții pentru a le împărtăși vestea.
În câteva ore, au venit la conacul său din toate colțurile lumii. Radu a apărut cu soția și cei trei copii ai săi, prefăcându-se a fi fiul devotat.
Ana a venit următoarea, cu cele două fiice ale sale, afișând un zâmbet care părea mai mult o grimasă. Chiar și copiii săi adoptați, împrăștiați prin lume, au găsit brusc timp să lase totul și să se întoarcă acasă.
„Tată, nu-ți face griji, suntem aici acum”, spunea Radu, bătându-l pe umăr cu o afecțiune forțată.
„Te avem noi, bunicule”, a intervenit una dintre nepoate, Maria, o adolescentă care își petrecea majoritatea timpului lipită de telefon.
Timp de săptămâni, au plutit în jurul lui, copleșindu-l cu zâmbete false și cuvinte goale. „Pot să-ți aduc ceva, tată?” întreba Ana, înmânându-i o ceașcă de ceai pe care nu se obosise să-l facă ea însăși.
„Ar trebui să te odihnești, bunicule. Ne ocupăm noi de tot”, adăuga fiul cel mai mic al lui Radu, Alexandru. Privirea băiatului rămânea pe tablourile ornamentale de pe pereți, ca și cum deja catalogase mental moștenirea bunicului său.
Domnul Ionescu privea totul cu inima grea. Putea vedea prin mascaradă. Nu erau acolo din dragoste, ci pentru bani. Se împiedicau unii de alții, încercând să-i câștige favoarea și să-și asigure partea din avere înainte de a pleca. Dar domnul Ionescu nu era prost.
Când, în cele din urmă, a murit liniștit în somn, copiii și nepoții săi nu au pierdut timpul și s-au concentrat asupra a ceea ce le păsa cu adevărat: moștenirea.
Ziua citirii testamentului nu a fost diferită. S-au înghesuit în biroul avocatului, neliniștiți și nerăbdători, durerea lor prefăcută de mult uitată.
„Pariez că mi-a lăsat mie cel mai mult”, murmura Ana sub respirație, vocea ei picurând de îndreptățire.
„Ești deluzionată”, replică Radu, zâmbind arogant. „Tatăl mereu spunea că am cel mai bun simț al afacerilor.”
Continuau să se certe până când ușa s-a deschis brusc. Domnul Adrian, avocatul familiei, a intrat și, alături de el, era o fetiță, nu mai mare de treisprezece ani. A intrat liniștită, prezența ei fiind neașteptată și confuză pentru camera plină de moștenitori certăreți.
„Cine e fetița?” izbucni Radu, zâmbetul său arogant dispărând.
„Aceasta”, începu domnul Adrian, vocea lui purtând un indiciu de ceva ce niciunul dintre ei nu putea să identifice, „este Maria. Este aici pentru citirea testamentului.”
Confuzia s-a răspândit prin cameră pe măsură ce moștenitorii schimbau priviri nedumerite. Pentru prima dată, zâmbetele lor încrezătoare și lacome începeau să se clatine. Maria, o figură liniștită în mijlocul unei furtuni de lăcomie, stătea acolo, fără să știe că deținea cheia unei răsturnări de situație pe care nimeni nu o vedea venind.
Camera era plină de liniște neliniștită pe măsură ce domnul Adrian își aranja hârtiile, sunetul paginilor crispate răsunând în atmosfera tensionată. Copiii și nepoții domnului Ionescu stăteau nerăbdători, ochii lor săgetând între ei și fetița care stătea liniștită lângă avocat.
Maria, cu ochii ei mari și atitudinea inocentă, părea atât de nepotrivită printre adulții vulturi care credeau că moștenirea este a lor.
Domnul Adrian își drese glasul, rupând tăcerea. „Niciunul dintre voi nu știe asta, dar Maria este aici astăzi pentru că domnul Ionescu a făcut-o singura moștenitoare a întregii sale averi.”
Camera a erupt. Radu s-a ridicat brusc din scaun, fața lui îmbujorată de furie. „Despre ce naiba vorbești? E doar o copilă! Tata n-ar face asta.”
Vocea Anei era ascuțită, aproape isterică. „Asta e ridicol! Noi suntem copiii lui, sângele lui! E o înșelătorie, nu-i așa? Spune-mi că e o glumă proastă!”
Domnul Adrian ridică mâna, semnalizând liniște. „Înțeleg că este șocant, dar decizia domnului Ionescu a fost luată cu deplină înțelegere a ceea ce voia. A lăsat în urmă o scrisoare explicând totul. O voi citi acum.”
Avocatul desfăcu scrisoarea, iar camera se liniști, deși tensiunea plutea încă în aer.
Dragă familie, începu domnul Adrian,
Dacă citiți aceasta, înseamnă că am plecat dintre voi. Știu că sunteți surprinși, poate chiar supărați de decizia mea de a lăsa întreaga mea avere Mariei. Vreau să înțelegeți că această decizie nu a fost luată ușor.
În ultimele luni ale vieții mele, am observat cum ați venit la mine doar atunci când aveți nevoie de ceva. Ați uitat ce înseamnă familia, ce înseamnă dragostea necondiționată. Am simțit mai mult decât am văzut.
Maria, pe de altă parte, mi-a arătat o bunătate simplă și autentică. Este o copilă din orfelinatul pe care l-am susținut în toți acești ani. De fiecare dată când venea la mine, nu cerea nimic. Doar stătea lângă mine, aducându-mi o pace pe care niciunul dintre voi nu a reușit să o aducă în inima mea în ultimii ani.
Am decis să o fac pe Maria moștenitoarea averii mele nu dintr-un impuls, ci din dorința de a vedea averea mea folosită cu compasiune și înțelepciune. Sper că această decizie vă va face să reflectați asupra a ceea ce contează cu adevărat în viață.
Cu dragoste,
Tată/Bunic
Camera a căzut în tăcere. Șocul și furia moștenitorilor erau evidente, dar domnul Adrian încheiase citirea testamentului. Maria, fetița simplă care venise la domnul Ionescu cu o inimă deschisă, fusese aleasă să continue moștenirea lui.
Și astfel, în cele din urmă, bunătatea și dragostea necondiționată au triumfat peste lăcomie și egoism. Testamentul domnului Ionescu a răsturnat așteptările tuturor, lăsând în urmă o lecție dureroasă dar necesară pentru familia sa.