În timpul divorțului, un soț bogat a decis să-i lase soției sale o fermă abandonată, aflată în mijlocul pustietății. Însă, un an mai târziu, s-a întâmplat ceva care l-a surprins complet.
— Nicolae, știi că nu am nevoie de tine aici, nu-i așa? — spuse Maria hotărâtă. — Îți sugerez să te întorci în oraș.
— Despre ce oraș vorbești? — răspunse el obosit. Fusese trădată de persoana în care avusese cea mai mare încredere și nu mai avea putere să se certe. Își începuseră viața de la zero, și-au vândut apartamentul și au investit totul în afacerea lor. Nicolae contribuise doar cu o cameră mică într-un apartament comun, în timp ce Maria asigurase succesul cu inteligența și devotamentul ei. Au trăit modest, mutându-se dintr-o chirie în alta, dar în cele din urmă au reușit să-și asigure stabilitatea.
Cu timpul, Nicolae a început să se comporte ca un adevărat stăpân. Șiret, a trecut toate bunurile pe numele său, asigurându-se că Maria nu va primi nimic după divorț. Când totul a fost sub controlul său, a intentat divorțul.
— Ți se pare corect, Nicolae? — întrebă Maria dezamăgită.
El ridică din umeri cu indiferență.
— Nu începe din nou. De mult timp nu ai mai contribuit cu nimic. Eu fac totul, iar tu nu faci nimic.
— Tu mi-ai spus să iau o pauză și să mă ocup de mine, — răspunse ea calm.
Nicolae oftă iritat.
— M-am săturat de aceste discuții inutile. Apropo, îți amintești de vechea fermă pe care am moștenit-o de la fostul meu șef, domnul Petrescu? A murit și mi-a lăsat acea bucată de pământ fără valoare. E perfectă pentru tine. Dacă nu o vrei, nu primești nimic.
Maria zâmbi amar. Știa exact ce făcea el. După doisprezece ani împreună, și-a dat seama că trăise cu un străin.
— Bine, dar cu o condiție: vreau ca ferma să fie trecută oficial pe numele meu.
— Nicio problemă. O să economisesc la taxe, — răspunse Nicolae cu un zâmbet ironic.
Maria nu mai spuse nimic. Și-a împachetat lucrurile și s-a mutat la un hotel. Era hotărâtă să înceapă de la zero, indiferent ce o aștepta – o fermă abandonată sau doar un teren pustiu. Avea să afle când va ajunge acolo. Dacă nu merita, se va întoarce în oraș sau va căuta o altă oportunitate de a-și reconstrui viața.
Și-a încărcat mașina cu strictul necesar, lăsând restul în urmă, la Nicolae și noua lui iubită. Dacă el credea că va mai putea conta pe experiența și inteligența ei, se înșela amarnic. Noua lui parteneră, pe care Maria o văzuse doar de câteva ori, părea mai arogantă decât inteligentă.
Nicolae i-a înmânat actele cu un zâmbet batjocoritor.
— Mult noroc.
— Și ție, — răspunse Maria calm.
— Nu uita să-mi trimiți o poză cu vacile, — râse el.
Fără să răspundă, Maria a închis ușa mașinii și a plecat. Pe măsură ce părăsea orașul, lacrimile au început să-i curgă pe obraji. Nu știa cât timp plânsese până când o bătaie ușoară în geam a trezit-o la realitate.
— Ești bine, draga mea? Eu și soțul meu te-am văzut stând aici de ceva timp, — o întrebă o bătrână cu blândețe.
Maria privi femeia, apoi în oglinda retrovizoare, unde observă o stație de autobuz. Zâmbi ușor.
— Sunt bine, doar m-am simțit copleșită.
Femeia dădu din cap cu înțelegere.
— Ne întoarcem de la spital. Vecina noastră este singură acolo, nimeni nu o vizitează. Mergi cumva spre Sibiu?
Maria ridică surprinsă sprâncenele.
— Sibiu? Acolo unde este ferma?
— Da, deși acum e greu să-i spui fermă. Proprietarul a murit și nimeni nu are grijă de ea. Doar câțiva oameni mai îngrijesc animalele din dragoste.
Maria zâmbi ușor.
— Ce coincidență, chiar acolo merg și eu. Urcați, vă duc eu.
Femeia în vârstă s-a așezat pe scaunul din față, iar soțul ei s-a așezat în spate.
— Eu sunt Maria, — s-a prezentat ea în timp ce conducea.
— Eu sunt Valentina Popescu, iar acesta este soțul meu, Gheorghe, — răspunse femeia cu căldură.
Pe drum, Maria a aflat multe despre fermă – cine fura, cine încă se îngrijea de animale și cât de rău arăta locul. Ajungând acolo, a văzut câmpuri goale și un grajd aproape dărâmat, cu doar douăzeci de vaci. Cu toate acestea, a decis să rămână și să lupte pentru un nou început.
Un an mai târziu, Maria privea cu mândrie cum optzeci de vaci pășteau liniștite pe câmpurile sale verzi. Transformase ferma abandonată într-o afacere înfloritoare. Nu a fost ușor – a trebuit să-și vândă bijuteriile pentru a cumpăra furaje și să-și cheltuie ultimele economii. Dar acum vânzările creșteau, iar produsele sale erau căutate chiar și în regiunile învecinate.
Într-o zi, o tânără pe nume Ioana i-a adus un ziar cu un anunț despre camioane frigorifice la un preț bun. Maria a recunoscut numărul de telefon – aparținea firmei lui Nicolae. Cu un zâmbet șiret, i-a cerut Ioanei să sune și să ofere 5% în plus, cu condiția ca vehiculele să nu fie arătate altor cumpărători.
Când Maria a mers să le vadă, l-a întâlnit pe Nicolae, care a rămas uimit.
— Le cumperi? — întrebă el neîncrezător.
— Da, pentru ferma pe care mi-ai dat-o. A devenit o afacere grozavă și ne extindem, — răspunse Maria calm.
Nicolae nu a putut spune nimic. În timp ce el își vedea viața destrămându-se, Maria lăsase trecutul în urmă.
În cele din urmă, Maria și-a găsit adevărata dragoste în Ion, un mecanic care a ajutat-o să îmbunătățească ferma. Împreună au sărbătorit botezul fiicei lor, în timp ce Nicolae putea doar să privească de la distanță cum viața lui se destramă.