Copiii mici nu știu să mintă. Așa că, atunci când fiica mea de cinci ani, Lisa, a răspuns la telefonul tatălui ei și a șoptit „Nu pot să țin secrete față de mami”, am încremenit. Am smuls telefonul din mâinile ei, iar ceea ce am auzit apoi a fost începutul unei urmăriri care mi-a dezvăluit un adevăr sfâșietor.
Un telefon care mi-a schimbat viața
Încă simt că visez. Sau că am un atac de panică. Poate ambele. Dacă nu spun ce am pe suflet, simt că o să explodez.
Numele meu este Laura. Am 35 de ani și sunt căsătorită cu Mark de șase ani. Avem o fetiță, Lisa, care este universul meu întreg. Este isteață, curioasă și adoră să mă copieze în tot ce fac – de la prefăcutul că ia apeluri la scrierea unor liste de cumpărături pe telefonul meu vechi. Totul era adorabil.
Până vineri seară.
Mark își lăsase telefonul pe blatul din bucătărie, în timp ce făcea duș la etaj. Eu eram în spălătorie, îngropată în șosete și pijamale de copil, când Lisa a alergat spre mine, ținând telefonul tatălui ei în mânuțele ei mici.
– Mami! Telefonul lui tati sună!
M-am uitat fugitiv și i-am spus:
– Lasă-l să intre în mesageria vocală, iubito.
Prea târziu. Lisa deja glisase pe ecran pentru a răspunde.
– Alo? – a spus veselă, dându-și picioarele de dulapuri. Apoi a chicotit: – Tati nu e aici. Cine ești?
Am continuat să împăturesc hainele, fără să dau prea multă atenție.
Până când Lisa s-a oprit brusc din vorbit.
Ea nu tace niciodată.
Am ridicat privirea. Avea capul ușor înclinat, sprâncenele încruntate și buzele strânse, de parcă încerca să înțeleagă ceva foarte complicat.
Apoi a șoptit:
– Bine… dar nu pot să țin secrete față de mami.
Mi s-a făcut stomacul ghem.
– Lisa? – am făcut un pas spre ea și i-am șoptit. – Cine e la telefon, iubito?
A clipit confuză la mine, apoi, fără să închidă apelul, a pus telefonul jos și a fugit din cameră.
Am apucat telefonul și l-am dus repede la ureche.
Și atunci m-am înghețat.
O voce de femeie, joasă, calmă și amuzată, a spus:
– Nu-i nimic, draga mea. Tati și cu mine avem multe secrete.
Am strâns telefonul atât de tare, încât degetele mi s-au albit.
– Alo?! – vocea mea a fost ascuțită, urgentă. – Cine naiba ești?!
Tăcere.
Apoi – clic.
Linia s-a întrerupt.
Stăteam acolo, cu inima bubuind în piept. Lisa a venit să mă tragă de mânecă, dar nici măcar nu am simțit-o.
Mintea mea urla.
Cine era ea?
De ce îl suna pe soțul meu?
Și de ce vorbea cu fiica mea de parcă o cunoștea deja?
O minciună pe care nu mai puteam să o ignor
M-am întors spre Lisa.
– Iubito, ce ți-a spus doamna?
Lisa s-a încruntat ușor.
– M-a întrebat dacă tati e acasă. I-am spus că nu. – a făcut o pauză, apoi a adăugat: – Și după aceea mi-a zis că o să-l vadă diseară.
Telefonul aproape că mi-a căzut din mână.
Și atunci am auzit pașii lui Mark pe scări.
– Lisa, unde ai fugit? – vocea lui era calmă, de parcă NIMIC nu se întâmplase.
Lisa s-a întors spre el, nepăsătoare.
– Tati, te-a sunat o doamnă.
Mark a intrat în bucătărie, scuturându-și părul umed. Nici măcar nu s-a uitat la mine. A luat telefonul de pe tejghea.
– Așa, da?
L-am privit atent.
– Da. Apelant necunoscut.
Nici măcar n-a clipit.
– Probabil spam.
Am forțat un zâmbet.
– Da. Probabil.
Dar instinctul îmi spunea altceva.
Mark a verificat rapid telefonul, citind un mesaj prea repede, de parcă nici măcar nu îl asimila cu adevărat.
– Am o ședință diseară, – a spus, dregându-și glasul. – Chestii de muncă.
Vocea mea tremura când am răspuns.
– O ședință? Vineri seară?
Și atunci s-a întâmplat.
A ezitat.
A fost un moment scurt – atât de scurt, încât aproape că l-aș fi ratat. O jumătate de secundă de ezitare. O licărire în ochii lui. O infimă schimbare în respirație.
Apoi, la fel de rapid, și-a recăpătat calmul și a evitat să mă privească.
– Client important. Nu pot să reprogramez.
Am zâmbit ușor, prefăcându-mă că-l cred.
– Ai fost foarte ocupat în ultima vreme.
Mark a râs scurt, punând telefonul în buzunar.
– Da. Sezon aglomerat.
Am dat din cap încet.
– Întâlniri târzii. Ore lungi. Trebuie să fie epuizant.
Maxilarul i s-a încleștat pentru o fracțiune de secundă. Exact atât cât aveam nevoie ca să-mi confirm bănuiala.
Apoi, ca și cum ar fi realizat că îl analizez, s-a apropiat și m-a sărutat pe obraz.
– Nu o să întârzii prea mult.
I-am zâmbit, caldă și plină de încredere.
– Sigur că nu.
Zece minute mai târziu, mi-am luat cheile și l-am urmărit.
Adevărul pe care l-am descoperit
Nici nu îmi amintesc cum am condus. Pulsul îmi bubuia în urechi. Mâinile îmi erau reci și alunecoase pe volan.
Mark a traversat orașul. Nu spre birou. Nici măcar aproape.
A parcat în fața unei mici cafenele, cu lumini de neon pâlpâind și scaune de terasă asortate la întâmplare. Nu era o întâlnire de muncă.
Și apoi… a apărut ea.
O femeie. 30 și ceva de ani. Păr închis la culoare. Înaltă. Încrezătoare. Genul de femeie care nu doar că stă sub lumina felinarelor – le posedă.
A mers direct spre Mark ca și cum îl cunoștea.
Și l-a îmbrățișat.
Stomacul mi s-a strâns.
Mi-am deschis portiera și m-am apropiat de ei.
– CINE ESTE EA?
Mark a oftat și și-a trecut mâna peste față.
– Laura… ascultă…
Dar adevărul care a urmat m-a lăsat fără cuvinte.