Era târziu când am ieșit de pe autostradă, obosit după o tură lungă de muncă. În fața mea, pe marginea drumului, se afla ceva. Când farurile mele au luminat acea zonă, am văzut o femeie care dădea din mână, slăbită.
Am frânat, instinctele mele de medic activându-se. Tânără purta o eșarfă luminoasă înfășurată pe cap. Rochia ei era vaporoasă, cu modele și culori care păreau aproape că strălucesc sub luminile mașinii. Arăta ca o clarvăzătoare de la un târg sau poate o femeie dintr-un spectacol ambulant.
„Ajută-mă,” a spus ea, cu greu, pe măsură ce am coborât din mașină și m-am apropiat.
„Te doare?” am întrebat, apropiindu-mă.
Ea a dat din cap, strângându-se de durere. „Nu… nu mă doare. Eu…”, a rostit cu greu, apucându-se de burtă. „E copilul… vine…”
Mi-a luat câteva secunde să înțeleg, dar atunci am observat semnele clare. Era în travaliu, iar contracțiile erau tot mai apropiate.
„Bine, stai calmă,” am spus, punându-mă în genunchi lângă ea. „Sunt medic. Hai să te ajutăm să treci prin asta, bine?”
M-am uitat în jur, dar eram singuri. Totuși, nu aveam timp să o duc undeva.
„Cum te cheamă?” am întrebat, încercând să o liniștesc.
„Miruna,” a șoptit ea, apoi a urlat, o altă undă de durere trecându-i prin trup.
Contracțiile erau tot mai rapide, iar ea mi-a apucat mâna, strângându-mă tare. O ghidam prin fiecare contracție, încurajând-o să rămână concentrată. În scurt timp, am văzut capul copilului ieșind.
„Mai aproape, Miruna,” i-am spus. „Un alt împins puternic. Poți să o faci.”
Ea a tras o adâncă gură de aer, a împins, și câteva momente mai târziu, am ținut în brațe un mic bebeluș care se mișca. Copilul a dat un țipăt slab și am simțit o mare ușurare. Am înfășurat fetița într-un prosop și i-am dat-o Mirunei.
„Trebuie să ajungem la spital?” am întrebat, privindu-i cu atenție.
„Nu,” a răspuns ea repede, evitându-mi privirea. „Adică… nu… nu pot să merg la spital. Am… plecat de la soțul meu.” S-a oprit, ca și cum ar fi ales cuvintele cu grijă. „El… nu a fost bun cu mine. Am fugit. Mă tem că mă va găsi.”
Am înțeles, dar simțeam că îmi ascundea ceva. „În regulă. Ai un loc unde să mergi?”
Ea a dat din cap, uitându-se la copilul ei, cu o expresie amestecată de frică și iubire. „Nu. Mă gândeam că o să mă descurc. Dar… copilul a venit prea devreme.”
Pentru o clipă am ezitat. Locuiam singur cu fiica mea de șase ani, după ce soția mea a murit de cancer. Doar noi doi și bona. Dar femeia aceasta… avea nevoie de ajutor.
„Am o cameră de oaspeți,” am spus, auzindu-mă înainte să mă gândesc prea mult. „Tu și fiica ta puteți sta câteva zile. Până vă puneți pe picioare. După aceea, va trebui să mergeți la spital.”
Ochii Mirunei s-au umplut de lacrimi și a reușit un zâmbet mic. „Serios? Nu știu ce să zic.”
„«Mulțumesc» va fi suficient,” am răspuns, dându-i un semn de încurajare. „Hai, să vă aduc afară din frig.”
Ajuns acasă, am instalat-o pe Miruna în camera de oaspeți, arătându-i unde poate să se odihnească cu bebelușul ei. Părea recunoscătoare, dar evident obosită, ținându-și copilul în brațe, în timp ce privea camera mare.
„Am lucrat la târguri,” a explicat ea. „Clarvăzătoare, citirea palmei… genul acela de lucru. Nu era mult, dar măcar aduceam pâinea pe masă.”
Am ascultat-o, înțelegând că nu vorbea mult despre trecutul ei, dar suficient încât să înțeleg că situația era complicată.
În cele din urmă, a terminat de mâncat, iar eu am observat cum ochii ei se făceau din ce în ce mai grei.
„Ar trebui să te odihnești,” am spus cu o voce blândă. „Ai trecut printr-o noapte grea.”
A doua zi dimineață, m-am trezit devreme să o verific pe fiica mea, care se recupera după o fractură la picior. Dar când am deschis ușa camerei ei, patul era gol. Am simțit un val rapid de panică.
„Sara?” am chemat-o, căutând prin cameră.
Niciun răspuns.
Mi-am verificat repede și holul, bucătăria, chiar și sufrageria, dar ea nu era nicăieri. În cele din urmă, m-am îndreptat spre camera Mirunei, un sentiment ciudat crescând în stomacul meu.
Am bătut ușor înainte de a deschide ușa. Înăuntru, camera era slab luminată, cu draperiile trase. În lumina liniștită, am văzut-o pe Miruna așezată pe marginea patului.
Fiica mea era ghemuită lângă ea, dormind adânc, iar bebelușul Mirunei era lângă ele. Miruna îi cânta ușor un cântec, cu mâna sprijinită pe capul Sarei.
„Ce faci?” am întrebat, vocea mi-a tremurat ușor.
Miruna și-a pus un deget pe buze, cu ochii blânzi, făcându-mi semn să fiu tăcut. S-a aplecat să îi îndepărteze un fir de păr de pe fruntea Sarei, șoptindu-i: „Nu am vrut să te îngrijorez.”
Am respirat adânc, încercând să mă calmez. „Ce… s-a întâmplat? De ce e Sara aici?”
Miruna mi-a oferit un zâmbet mic și liniștitor. „Eram trează cu fetița mea, încercând să o adorm, când am auzit-o pe fetița ta plângând.” S-a uitat la Sara, care dormea liniștită lângă ea. „Părea foarte supărată. Nu am putut să o las așa, așa că am venit încet să o verific.”
Am dat din cap, lăsând-o să continue.
„Vorbea în somn,” a explicat Miruna, vocea ei fiind blândă. „Spunea ceva de «Mami». Părea atât de pierdută.”
Am înghițit, cuvântul „Mami” atingând un punct sensibil. Sara plângea adesea pentru mama ei în somn, o rană pe care încercam să o vindecăm amândoi.
„Ea mi-a apucat mâna, chiar și în somn,” a continuat Miruna. „I-am spus o poveste pe care bunica mi-o spunea mie. O poveste amuzantă despre un înger păzitor care protejează visele copiilor și le alungă pe cele rele. Părea mai liniștită după aceea.”
Miruna a privit-o pe Sara cu o mână blândă pe umărul ei. „După un timp, nu am vrut să o las singură, așa că am adus-o aici.”
Am simțit cum umerii mei s-au relaxat, tensiunea inițială cedând loc unui sentiment mai blând, pe care nu-l puteam numi. „Mulțumesc,” am spus, vocea mea fiind puțin mai răgușită decât intenționasem. „Ea… a avut o perioadă grea după accident. Și, bineînțeles, după ce mama ei a murit.”
Miruna m-a privit, înțelegere în ochii ei. „Știu ce înseamnă să pierzi familia. Să simți că nu mai este nimeni atunci când te simți speriată.” A atins ușor mâna Sarei. „Ea este o fetiță drăguță. Are nevoie doar de cineva aproape acum.”
Am rămas câteva clipe privind-o, observând cum ea reușea să o liniștească pe Sara într-un mod în care nu mai reușisem de mult timp. „Îi lipsește asta,” am spus încet, mai mult pentru mine decât pentru Miruna. „Atingerea unei mame.”
Miruna a dat un nod ușor, înțelegând fără să mai fie nevoie de alte cuvinte. Am simțit un amestec ciudat de recunoștință și ușurare. Ea oferise fiicei mele ceva ce nu mai fusesem în stare să dau, o prezență blândă de care amândouă aveam nevoie.
„Uite, Miruna,” am început, făcând un pas mai aproape. „Știu că intenționai să pleci curând, dar… poate rămâi puțin mai mult. Până te simți pregătită. Cred că ar fi bine pentru Sara.”
Ochii Mirunei s-au înmuiat, ca și cum cuvintele mele erau atât o surpriză, cât și o ușurare. „Dacă ești sigur… mi-ar plăcea.” A zâmbit ușor. „Sara este o fetiță specială.”
Chiar atunci, Sara s-a mișcat lângă ea, ochii ei s-au deschis încet. S-a uitat la mine, clipind, și apoi a privit-o pe Miruna. „Tată?” a mormăit ea, vocea îi era încă adormită.
M-am aplecat lângă ea. „Bună dimineața, draga mea. Ai avut o mică aventură noaptea trecută.”
Privirea Sarei s-a mutat de la mine la Miruna, un zâmbet mic și timid apărând pe fața ei. „Miruna mi-a spus o poveste,” a murmurat ea, cu ochii strălucind de emoție. „Despre un înger care ține coșmarurile departe.”
Miruna a râs ușor. „Ai fost foarte curajoasă, știi.”
Zâmbetul Sarei s-a lărgit, temerile ei anterioare fiind înlocuite de o bucurie timidă. „Mai îmi spui povești?”
Miruna m-a privit, iar eu am dat din cap, simțind o căldură pe care nu o mai simțisem de mult. „Desigur,” a spus Miruna, cu vocea caldă. „Mi-ar plăcea să îți spun cât mai multe vrei.”
În acea clipă mică, aerul părea mai ușor, ca și cum amintirile întunecate care umpleau casa noastră făceau loc unui ceva nou. Râsul Sarei, întrebându-l pe Miruna despre poveste, umplea camera, o melodie blândă care liniștea ceva adânc în mine.
Într-o noapte, pe măsură ce Sara adormea, nu am putut să nu simt recunoștință pentru prezența neașteptată a Mirunei. Cumva, această femeie care intrase în viețile noastre într-un mod ciudat adusese un fel de pace pe care nici eu, nici Sara nu o mai trăisem de mult.